Învierea lui Iisus și propria noastră înviere

Mai mult, el poate fi înghiţit şi digerat de sălbăticiuni, mistuit în foc, sfârtecat de obuze sau, pur şi simplu, pulverizat de explozii nucleare. Dacă profetul Isaia vedea oase omeneşti, un profet apocaliptic nu mai vede nimic. Aşadar, se pune întrebarea: Cum anume va învia trupul descompus al unui om spre a se reuni cu propriul său suflet? Aceasta, deoarece, să fim înţeleşi, prin înviere se recompune omul în fiinţa lui întreagă, pentru ca astfel să se înfăţişeze la Judecata care urmează. Şi e firesc să fie aşa, de vreme ce trupul şi sufletul şi-au trăit împreună viaţa de pe pământ şi împreună au făcut bune şi rele. Răspunsul ni-l dă, magistral, Sfântul Apostol Pavel în prima sa Epistolă către Corinteni. El face mai întâi o deosebire între trupurile animalelor, care nu supravieţuiesc morţii, şi între acela al omului, supus unui alt regim de existenţă. (Să nu uităm că, dintru început, Dumnezeu a făcut animalele ca specii şi numai pe om l-a făcut în mod special, ca persoană, „întru suflet viu”). În al doilea rând, Sfântul Pavel face o distincţie între ceea ce el numeşte „trupul carnal” şi „trupul duhovnicesc” al omului. Nu e vorba de două trupuri, ci de unul şi acelaşi trup în două moduri de existenţă. Trupul carnal este acela cu care omul vieţuieşte pe pământ şi care se risipeşte prin moarte; trupul duhovnicesc este tot acelaşi trup, dar transfigurat prin înviere. Cum, adică, transfigurat?: Realcătuit după o altă lege, a „cerului nou” şi a „pământului nou”, o lege prin care întregul univers se transfigurează, adică se schimbă la faţă şi se desăvârşeşte, se sfinţeşte, se îndumnezeieşte, iese din devenirea timpului şi intră în echilibrul veşniciei. Sfântul Pavel aseamănă moartea şi învierea trupului cu o sămânţă îngropată în pământ; din ea răsare o plantă, care însă nu mai seamănă cu ea, dar nici nu este altceva, ci are chipul pe care Dumnezeu i l-a rânduit dintru început, atunci când a făcut şi planta, şi sămânţa ei. Zice Pavel: „Se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc”.Ei bine, trupul omului de la înviere are ca model trupul cu care a înviat Domnul. Prin întrupare din Sfânta Fecioară, Iisus a purtat trup întocmai ca al nostru, cu toate virtuţile şi slăbiciunile lui, în afară de păcat: a simţit şi a înfruntat foamea, setea, oboseala, durerea, chinurile, moartea şi îngroparea. Dar trupul lui Iisus Celui înviat era unul şi acelaşi cu cel răstignit şi mort pe cruce, numai că acesta de acum, transfigurat şi îndumnezeit prin înviere, avea alte legi: putea să pătrundă prin materie, să mănânce fără să-i fie foame, să bea fără să-i fie sete, să străbată fulgerător distanţele fără să obosească, să se înalţe la cer fără să aibă aripi. Devenise trup ceresc, cel care avea să şadă de-a dreapta Tatălui. E motivul pentru care Sfântul Pavel, vorbind de trupurile duhovniceşti ale oamenilor de după înviere, le numeşte şi „trupuri cereşti”. Trupul ceresc îl transcende pe cel carnal, aşa cum capilaritatea transcende gravitaţia.Cineva însă ar putea spune: Trupul Domnului a rămas întreg în mormânt şi tot întreg a înviat. Nu aşa stau lucrurile cu trupurile oamenilor-oameni: ele se risipesc, îşi pierd forma şi, aşa cum aţi observat, pot fi chiar pulverizate de o explozie nucleară. Cum se pot alcătui dintr-o asemenea dispersare? Nu trebuie să uităm că trupul omului e materie şi că, prin descompunere sau pulverizare, din el rămân moleculele sau atomii. Spre a înlesni, cât de cât, o înţelegere mai apropiată a acestui fenomen, voi lua un exemplu din fizica pe care o învaţă elevii la şcoală. Dacă pe o coală de hârtie presărăm pilitură de fier, minusculele particule ne apar împrăştiate şi informe. În momentul însă când le apropiem o bară magnetică, ele se mişcă şi se organizează rapid după cum le porunceşte fluxul magnetic al barei, luând o anume formă care poate fi desenată sau fotografiată. Cam aşa trebuie că se vor petrece lucrurile cu atomii trupeşti ai fiecărui om în clipa când sufletul – care-şi caută trupul – va emite un flux magnetic care-i este propriu, individual, personal, şi care nu poate fi confundat cu un altul. Desigur, reunirea prin înviere a sufletului cu trupul este o taină pe care nu o ştim, dar pe care o putem intui prin această asemănare, menită să ne alimenteze credinţa.Se mai naşte însă o întrebare. Învierea cea de obşte se va petrece la o vreme când pământul va fi încă locuit de oameni vii. Morţii, am înţeles, vor învia, dar ce se va petrece cu aceştia din urmă? Vor muri instantaneu spre a învia în acelaşi chip? Ne-o spune tot Sfântul Pavel, în Epistola sa către creştinii din Tesalonic. La semnalul venirii lui Hristos, cei dintâi care se vor mişca vor fi morţii. Imediat după aceea, oamenii vii vor fi răpiţi în nori spre a-L întâmpina pe Cel ce vine întru putere, şi astfel toţi, împreună, cu Domnul vor fi. Desigur, şi aceasta este o taină, pe care Apostolul o ştia prin descoperire dumnezeiască, dar eu mă aflu în faţa unor creştini din secolul raţionalismului şi al ştiinţelor exacte, şi iarăşi mă simt dator să ofer o punte de înţelegere. Materia ni se înfăţişează în una din cele trei stări posibile: solidă, lichidă şi gazoasă. Apa, de pildă, este solidă în forma unui bulgăre de gheaţă, devine lichidă prin topirea acestuia şi gazoasă prin evaporarea lichidului, ea păstrându-şi aceeaşi compoziţie chimică. Ceara dintr-o lumânare este solidă prin structură, devine lichidă prin aprindere şi gazoasă prin ardere. Cam aşa ar fi trupul care moare, se descompune şi învie. Există însă în natură şi corpuri care trec de-a dreptul din starea solidă în cea gazoasă, adică fără să mai treacă prin starea intermediară a celei lichide. Un exemplu la îndemâna noastră este cristalul de camfor, ascuns în tubul cu care ne desfundăm nările răcite; el este solid, dar de îndată ce intră în contact cu aerul se volatilizează şi pătrunde în nară de-a dreptul în stare gazoasă. Ei bine, cam aşa se va petrece cu trupurile celor vii la înviere. Şi dacă o astfel de excepţie de la regulă există în fizică, de ce nu poate exista şi în minune? Aşa putem avea o cale de acces la fantastica, uriaşa privelişte a omenirii transfigurate, plutindu-şi prin văzduh urcuşul spre cerul cel nou, în pragul căruia aşteaptă, biruitor asupra morţii, Iisus Hristos, Mântuitorul.