Eternitatea Marelui Cânt

Cele două personaje, El și Ea (Iubitul și Iubita, Fratele și Sora, Regele și Prințesa, Păstorul și Păstorița, Solomon și Sulamita, Mirele și Mireasa) străbat întregul poem în ipostaze din cele mai disparate, într’o uluitoare și dulce alternanță de dorință, căutare, ivire, dispariție, strigăt, șoaptă, apropiere, îmbrățișare, amețeală, fericire și extaz, ca în jocurile prenupțiale ale perechilor pământului. Cu toate acestea, nimic vulgar, nimic întinat, nimic degradant, nimic care să atenteze la frumusețea, curăția și demnitatea ființei umane. Ce caută, totuși, ea în Biblie? Iudaismul a privit-o uneori cu rezerve, ca pe o prezență jenantă, și a fost o vreme când citirea ei în fața tinerilor era interzisă. Nu se știe când anume a fost introdusă în canonul Vechiului Testament, dar, odată intrată, ea și-a menținut locul ei aparte, din generație în generație, și a fost preluată de creștinism prin autoritatea unei existențe de zece secole. Aceasta, datorită faptului că rabinatul iudaic a refuzat să vadă în ea o operă profană, ci i-a acordat creditul unei cărți inspirate care trebuie citită și interpretată alegoric: ralația hierogamică dintre Iahve și poporul Său cel ales. Cu toate acestea, alegoria e forțată; în Cântarea Cântărilor nu există nici cea mai mică înclinare spre infidelitate (așa cum s’a întâmplat în istoria poporului evreu prin frecventele aplecări spre idolatrie); dimpotrivă, totul se petrece ca și cum perechea îndrăgostiților ar trăi starea paradisiacă, ideală, de dinainte de păcat; iubita dorește să evite orice prilej de posibilăp alunecare: Tu,cel iubit al sufletuluui meu, o, spune-mi tu în ce pășuni îmi ești cu turma și unde-i faci odihna de amiază? De ce-aș fi eu cătându-te’n neștire Pe lângă mieii prietenilor tăi?        (1,6) La rândul său, Iubitul își adoră Mireasa în desăvârșita ei puritate: Frumoasă ești, iubito pe de-a’ntregul și’n tine întinare nu se află.         (4,7)         Iată de ce creștinismul a preluat poemul nu numai în virtutea succesiunii nou-testamentare și nu numai pe temeiul autorității istorice, ci mai ales pentru că scriitorii și părinții bisericești au văzut în el metafora perfectă a legăturii intime dintre Hristos și Biserica Sa. Nu o dată în sfintele evanghelii Hristos e numit Mire, iar apostolul Pavel îi încredințează lui Hristos (singurul Bărbat desăvârșit) Biserica din Corint ca pe o „fecioară neprihănită”. În literatura patristică, Origen este primul care, cucerit de frumusețea și misterul poemului, a scris asupra lui un amplu comentariu. Din nefericire, acesta nu ni s’a păstrat întreg; îl cunoaștem din traducerea latinească a lui Rufin și-l reținem din exclamația Fericitului Ieronim: „Dacă în celelalte cărți Origen i-a întrecut pe toți ceilalți scriitori, în aceasta el s’a întrecut pe sine”.  „Ambele personaje  (notează Origen)  Mirele și Mireasa, sunt două simfonii armonic acordate, Mireasa cântând cu fecioarele și Mirele cu însoțitorii săi”. Interpretarea lui Origen a prins rădăcini în literatura patristică și în tradiția bisericească, așa încât ea a devenit, până în ziua de astăzi, un bun comun al trologiei biblice. Cu toate acestea, nu puțini au fost și sunt cei ce văd în Cântarea Cântărilor nimic mai mult decât un poem erotic, profan, un epitalam (câtec de nuntă) care, după Teodor de Mopsuestia (360-429 d.H.), ar fi fost alcătuit pentru căsătoria regelui Solomon cu fiica Faraonului, sau care, după Ernest Renan (secolul trecut) ar recompune reacția unei tinere țărăncuțe care, răpită de oamenii lui Solomon pentru haremul acestuia, oftează ambiguu după adevăratul ei ibovnic, făcându-l pe rege să creadă că suspină după el!... O interpretare profană i-a dat, în zilele noastre, și Petru Creția (care însă ne-a lăsat una din cele mai frumoase versiuni), în timp ce Ioan Alexandru, el însuși un tălmăcitor inspirat, consemnează alegorismul iudaic și creștin al operei. Se cuvine o mențiune specială asupra lui Paul Claudel, cel care a scris o carte de 529 de pagini pe marginea unui poem de opt capitole. Marele convertit francez nu are nici o îndoială că această Cântare a Cântărilor a fost scrisă sub inspirație divină și că Mireasa ei, castă prin excelență, nu poate fi altceva decât o prefigurare simbolică a sufletului omenesc, a Sfintei Fecioare Maria, a Bisericii lui Hristos. „Cel ce se atinge de Cântarea Cântărilor, încercând să-i dea un sens pur naturalist, acela se atinge de fibrele cele mai sfinte ale inimii noastre, de cele mai profunde rădăcini  teologice ale credinței noastre și, aș adăuga, ale onoarei noastre”. Claudel însă nu este primul care să fi intuit dimensiunea mistică a Cântării Cântărilor. Încă din secolul IV, Sfântul Grigore de Nyssa a văzut în Mireasă un simbol al sufletului omenesc în ardoarea iubirii dintre el și Dumnezeu; aceasta, cu atât mai ușor cu cât în limba greacă substantivul „suflet” (psihé) e de genul feminin.  În lucrarea sa Tâlcuire amănunțită la Cântarea Cântărilor, marele și subtilul teolog analizează principalele simboluri ale poemului și demonstrează că ele nu pot fi interpretate la modul realist fără să fie aruncate sub incidența absurdului. În ultimă instanță, poemul cântă unirea sufletului cu Dumnezeu prin iubire, o iubire care, pe de o parte, duce la cunoaștere (o idee ce va fi reluată, în secolul trecut, de Nae Ionescu), și, pe de alta, la o uniune divino-umană văzută în dinamica ei nesfârșită, ca o creștere neîncetată în nesfârșitul Dumnezeu, căci „sufletul ce se unește cu Dumnezeu nu se mai satură de ceea ce gustă”. Abordarea Sfântului Grigore de Nyssa va fi preluată de ascetica și mistica răsăriteană cu precizarea că în această angajare nupțială divino-umană nu e vorba de sufletul încă impur, bântuit de patimi, așa cu e el în faza de despătimire, ci de cel ce a intrat în treapta superioară a contemplației, mistuit acum de dorul cunoașterii supreme și al unirii desăvârșite. În acest sens, temeiuri duhovnicești vor fi extrase din Cântarea Cântărilor de numeroși Părinți filocalici, precum Maxim Mărturisitorul, Nichita Stithatul, Ioan Scărarul, Ilie Edicul, Simeon Noul Teolog, Grigore Sinaitul, Patriarhul Calist. Versul: Eu dorm, dar inima mea veghează (5, 2) va deveni reazimul practicii isihaste, al rugăciunii neadormite, pe care mintea pogorâtă în inimă o deapănă chiar și în timpul somnului. Pe această relație mistică, suflet-Dumnezeu, este construită opera poetică a Sfântului Ioan al Crucii. Marele trăitor spaniol din secolul 16 nu ezită să I se adreseze lui Dumnezeu ca unui amant:    Să contemplăm, Iubite,                                             pe culmi, în frumusețea ta aleasă,                                  fântâni neprihănite...     Peste patru secole, în literatura română va izbucni o exclamație asemănătoare prin pana lui V. Voiculescu: Mi-e dor de Tine, Doamne, ca de-o fată!, într’o poezie din 1950, deci înaintea celebrelor Sonete închipuite. În acestea din urmă, însă, poetul folosește procedeul ambiguității artristice și își construiește ciclul celor nouăzeci de poeme revendicându-și (în titlu) modelul shakespearian, dar în realitate el se călăuzește, nemărturisit, de modelul Cântării Cântărilor, în care eros-ul nu este altceva decât vehiculul verbal al lui agape: Dovada cea mai pură a’nnobilării mele                                                      Ești Tu și’ngăduința de-a te lăsa iubit                                                    Mai mult ca un prieten, cu patimile-acele                            Cu care-adori amantul pe veci nedespărțit. Dacă însă în opera poetică a lui Solomon, ca și în aceea a lui Ioan al Crucii, dialogul dintre Mire și Mireasă se consumă la fața pământului, pe orizontală, Iubitul lui Voiculescu e undeva deasupra, în sferele înalte, de unde inima poetului îl cheamă ca într’o supremă, disperată implorare:    Îndură-te, coboară și vino de mă vezi                                                   Pân’nu se-aștern pe mine solemnele zăpezi. Mă abțin de la ispita unei incursiuni pe tema „Eternului Cânt” în limba română, de vreme ce, iată, poetul Radu Cârneci ne-a oferit o amplă Antologie, în nu mai puțin de șaisprezece variante de pe durata a trei sute douăzeci de ani, adică de la 1688 (Biblia lui Șerban Cantacuzino), până în 2008 (varianta Dinu Ianculescu). Cititorului nu-i rămâne decât să drumețească printre zefirii văzduhului epitalamic și să-i mulțumească antologatorului pentru arta de a-i fi călăuză. Premiera piesei „Hoțul de mărgăritare” a Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, pe scena Naționalului clujean Trupa Teatrului „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea va prezenta vineri, 15 iunie 2012, de la ora 19.00, în premieră, pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca, piesa „HOȚUL DE MĂRGĂRITARE”, o parabolă în patru acte de Valeriu Anania (Mitropolitul Bartolomeu). Regia spectacolului aparține lui Adrian Roman, scenografia Ileanei Mihăescu, iar regia tehnică lui Vasile Marinoiu. Din distribuție fac parte actorii: Doru Zamfirescu (Eli), Sorin Ionescu (Eliabar), Laurențiu Stratan (Rimon), Radu Constantinov (Critias), Iulia Alexandrescu (Ariadna), Remus Vlăsceanu (Fanuel), Alina Mangra (Tamara) și Gabriel Banu (Humbaba). Spectacolul este organizat în beneficiul Centrului de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” din Cluj-Napoca, iar prețul de 20 de lei al biletului de intrare se constituie într-o donație făcută pentru acest proiect social de mare importanță al Arhiepiscopiei Clujului. Mitropolitul Andrei a pus piatra de temelie la biserica de zid a parohiei Cetatea Fetei Duminică, 10 iunie 2012, de Praznicul Tuturor Sfinților, Parohia Cetatea Fetei din Floreşti şi-a serbat atât hramul cât şi 6 ani de la înfiinţare. Cu această ocazie, Sfânta Liturghie a fost oficiată de ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. În cuvântul de învăţătură, Mitropolitul Andrei  le-a vorbit sutelor de credincioşi prezenţi despre modul in care putem ajunge la sfinţenie: „La sfinţirea vieţii noastre participă şi Dumnezeu, dar participăm şi noi. Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni cu sila. În această lucrare de sfinţire a vieţii noastre ne ajută tainele Bisericii, care ne împărtăşesc harul sfinţitor ce curge din jertfa Crucii Domnului Iisus Hristos. Important este ca noi să ne deschidem înspre această lucrare a harului. Dumnezeu a făcut tot ce trebuia făcut pentru a ne sfinţi viaţa, pentru a ne mântui. Pentru că sfinţenia nu e altceva decât bunătatea absolută, iubirea absolută, dreptatea absolută. Toate aceste atribute i se potrivesc lui Dumnezeu pentru că el este sfântul prin excelenţă. Dar, prin har, putem şi noi deveni sfinţi dacă punem şi noi umărul înspre sfinţirea vieţii noastre”. La finalul Liturghiei, Mitropolitul Clujului l-a hirotesit întru sachelar pe preotul slujitor al bisericii din Cetatea Fetei, pr. Decebal Gorea, după care a sfințit şi piatra de temelie pentru biserica mare a parohiei, care va avea ca hram tot „Duminica Tuturor Sfinţilor”. Biserica va fi un adevărat monument de artă bizantină și va fi centrul unui complex multifuncţional, ce va include spaţii destinate unor activităţi ale parohiei, legate de tineri, bătrâni, copii, şi care să răspundă şi altor nevoi ale comunităţii. Complexul parohial din Cetatea Fetei, din comuna clujeana Floreşti, cuprinde în prezent biserica de lemn şi altarul de vara și este păstorită de preotul paroh Marcel Agrişan împreună cu părintele slujitor Decebal Gorea.