Deisis sau rugăciunea comuniunii prin excelență

Zugrăvită, de obicei, la obârşia sânului drept al naosului, faţă’n faţă cu strana arhierească, icoana se deschide astfel privirilor pioase în toată splendida ei desfăşurare, o măreţie ce se datorează nu numai dimensiunilor generoase şi fastului decorativ, ci şi semnificaţiei spirituale. În cele mai frecvente cazuri, Iisus e îmbrăcat în bogate veşminte de arhiereu sau împărat, cu mitră pe cap, omofor peste sacos, o carte în mâna stângă şi gestul binecuvântării în dreapta, toate semnele atestându‑I ipostaza de Domn biruitor şi slăvit, Judecător al viilor şi al morţilor, al cărui ultim cuvânt pecetluieşte – sau e pe cale de a pecetlui – destinele omeneşti de după sfârşitul veacurilor. Că acesta şi nu altul este momentul reprezentării ne‑o spune şi erminia lui Dionisie de Furna, care – urmând îndeaproape tradiţia iconografică atonită, consacrată de Panselin – desemnează scena prin sintagma „Împăratul Împăraţilor” sau ,,Dreptul Judecător”. Tot atât de adevărat este însă şi faptul – foarte rar întâlnit şi cu atât mai semnificativ – că aceeaşi tradiţie o desemnează nu prin numele sau atributele Personajului central, ci printr’o abstracţie, printr’un termen generic ce se referă la acţiunea celor două personaje secundare: Déisis. Implicaţiile teologice sunt evidente. Prin această denumire, icoana e mult mai mult decât reprezentarea Judecătorului, ea sugerează Judecata în dinamica ei duhovnicească.

Grecescul déisis se traduce prin rugăciune, cerere stăruitoare, implorare. Dar, spre deosebire de prosevhí, care înseamnă rugăciune în general, cu multiplele ei înţelesuri de cerere, adoraţie, laudă, mulţumire, invocare, déisis are un înţeles mai restrâns şi – ca să spunem aşa – mai specializat: ea este o rugăciune de mijlocire, aceea prin care un om sau un grup i se adresează lui Dumnezeu în sprijinul altui om sau al unei comunităţi. În imensa majoritate a cazurilor, cuvântul este folosit spre a exprima nu o implicare personală în relaţia om‑Dumnezeu, ci implicarea lui Dumnezeu în relaţii interumane. Déisis e o rugăciune a comuniunii.

Alfred Schmoller identifică nu mai puţin de şaisprezece texte ale Noului Testament în care substantivul déisis e folosit în accepţia semantică menţionată mai sus. Aceasta însă devine mult mai evidentă dacă urmărim cuvântul – şi contextul său – nu în ordinea canonică a cărţilor noutestamentare, ci în funcţie de direcţia acţiunii ce derivă din el. Sfântul Apostol Pavel îl asigură pe ucenicul său: „te pomenesc neîncetat, zi şi noapte, în rugăciunile mele” (II Tim. 1, 3), dar acelaşi lucru îl face şi faţă de comunităţile creştine pe care le întemeiase: „în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie” (Filip 1, 4). Decenţa, bunacuviinţă, smerenia nu‑i îngăduie aici să pună accentul pe efectul binefăcător al rugăciunii, ea fiindu‑le înfăţişată doar în sâmburele ei afectiv; în schimb, foloasele ei sunt invocate ori de câte ori e vorba de direcţia inversă, adică de rugăciunea altora pentru el şi colaboratorii săi imediaţi: „Ştiu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre şi cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos” (Filip, 1, 19). Sau: „ajutându‑ne şi voi cu rugăciunea pentru noi, aşa încât darul acesta făcut nouă, prin rugăciunea multora, să ne fie prilej de mulţumire” (II Cor. 1, 11). Cât priveşte rugăciunea intercomunitară, ea le este recomandată – prin aceleaşi déisis – tuturor creştinilor ca mijloc suprem de menţinere a unităţii lor spirituale, indiferent de condiţia lor geografică sau istorică: „Vă îndemn (...) să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (I Tim. 2,1), rosteşte acelaşi Apostol, înfruntând parcă riscul unei enumerări pleonastice numai pentru ca înţelesul profund al cuvântului să nu‑i scape nimănui: „Faceţi în toată vremea, întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri (...) rugându‑vă pentru toţi sfinţii” (Ef. 6, 18), pentru ca şi aceştia, la rândul lor, să mijlocească în acelaşi chip, într’o perpetuă reciprocitate: „...şi cu rugăciunea lor (a sfinţilor) pentru voi” (II Cor. 1, 14). Acest fel de comunicare îi face pe oameni să nu se mai simtă singuri; izolarea unuia de ceilalţi devine imposibilă, pentru că rugăciunea mijlocitoare e un văzduh al tuturor aripilor. Singurătatea văduvei părăsite de copii şi de nepoţi nu mai e reală, pentru că ea „stăruieşte în ceruri şi în rugăciuni” (I Tim. 5, 5), dar nici cei ce s’au îndepărtat nu sunt desprinşi de mama sau bunica lor. Acest principiu al intercesiunii avea să ducă la configurarea Tainei Sfântului Maslu, a cărei consecinţă este stabilirea asistenţei duhovniceşti mutuale între membrii unei comunităţi creştine, ei fiind îndatoraţi să‑şi mărturisească unii altora păcatele şi să se roage unul peatru altul, „căci mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacob 5, 16). Harisma taumaturgică a sacerdoţiului creştin e derivată din aceea a lui Iisus Hristos Însuşi, Marele Preot care, „în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt tare şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni (déisis) către Cel ce putea să‑L mântuiască din moarte” şi care, în consecinţă, „s’a făcut tuturor pricină de mântuire veşnică” (Evr. 5, 7–9).

Întâia prezentă a cuvântului déisis în Noul Testament ni se oferă prin rostirea îngerului care‑i vesteşte lui Zaharia naşterea Botezătorului: „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi‑i vei pune numele Ioan” (Lc. 1, 13). Aici însă intervine o dificultate care, de altfel, nu le‑a scăpat nici exegeţilor clasici. Contextul e clar în a arăta că e vorba de o cerere strict personală, caz în care cuvântul nu poate trimite la funcţiunea lui semantică specifică, aceea de mijlocire. Cu toate acestea, Zaharia era preot şi, ca atare, lucrarea lui sacerdotală nu putea fi altceva decât o permanentă intercesiune pentru poporul său. În acelaşi templu şi cam în aceeaşi vreme trăia şi proorociţa Ana, „slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciune” (Lc. 2, 37), funcţie pe care şi‑o vor asuma, în continuare şi potrivit aceleiaşi tradiţii, ucenicii lui Ioan; ei „postesc adesea şi fac rugăciuni” (Lc. 5, 33), spre nedumerirea fariseilor care nu observă acelaşi lucru la ucenicii lui Iisus. Prin acelaşi cuvânt (déisis) îşi desemnează şi marele Pavel mijlocirea pentru poporul căruia îi aparţinea prin naştere şi prin circumcizie: „Rugăciunea mea la Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire” (Rom. 10, 1). Cu atât mai puţin, aşadar, putea rugăciunea preotului Zaharia să facă abstracţie de funcţia ei mijlocitoare, ceea ce îndreptăţeşte folosirea termenului din Luca 1, 13. Nu e mai puţin adevărat însă că îngerul se referă limpede la împlinirea unei cereri personale a lui Zaharia, aceea de a i se dărui un fiu. În faţa unei astfel de dileme, Reiling şi Swellengrebel propun o interpretare pe cât de generoasă pe atât de acceptabilă, care poate fi întregită, explicitată prin contextul mai larg al evenimentului în cauză. E de presupus că rugăciunea sa particulară şi‑o făcuse cu mult înainte, atâta vreme cât credea că femeia sa este încă în stare să conceapă. O dată cu vârsta înaintată a acesteia, el va fi renunţat. În momentul însă când i se arată îngerul, Zaharia se află în plin oficiu preoţesc, în altarul tămâierii, la ora când şi credincioşii se adunaseră afară pentru slujbă. Rugăciunea lui de acum e pentru Israel, dar îngerul îi rosteşte, exact în acest moment, împlinirea mai vechii lui rugăciuni particulare, ceea ce înseamnă că între cele două feluri de rugăciuni există o legătură lăuntrică; fiul ce se va naşte nu e doar fructul unei arzătoare dorinţe paterne, ci şi proorocul prin care iconomia lui Dumnezeu instrumentează mântuirea casei lui Israel. Cu sau fără o intuiţie exactă Zaharia îşi convertise rugăciunea personală într‑un adevărat act de intercesiune.