Soljelniţân şi condiţia libertăţii

Alexandru Soljeniţân este, fără îndoială unul dintre coloşii romanului universal, autentic pogorâtor venind din Dostoievski, Tolstoi şi Balzac la scara dimensiunilor abisale ale geniului rusesc. Talentul său, alimentat şi împuternicit de un tribut al suferinţei pe care nici unul dintre predecesorii săi nu l-au exprimat într-atât, a făcut din el nu numai un lau­reat al premiului Nobel, ci şi un încununat cu spini.

Cu excepţia primei cărţi, Soljeniţân şi-a scris opera sub obroc, la lumină scăzută, şi a făcut-o scăpată peste hotarele unei patrii care-i refuza tiparul. Cum de a izbutit, e încă - pentru mulţi - o enigmă. Literatura lui, polemică prin excelenţă - la adresa mai ales a epocii staliniste -, usturătoare ca un văzduh oţetit şi grea ca un cimitir bântuit de strigoi, e complementată, ca imagine, de strania personalitate a autorului ei, omul care a cutezat să înfrunte Kremlinul în numele unor adevăruri în care crede cu tărie.

Vestea arestării lui Soljeniţân a consternat omenirea, deşi un asemenea deznodă­mânt nu era menit să surprindă. Dar înainte ca valurile protestelor să fi inundat văzduhul, scriitorul - după ce i s-a retras cetăţenia sovietică - a fost pus într-un avion şi debarcat la Frankfurt, în Germania de Vest. La o astfel de mişcare nu se gândise nimeni. În accepţia co­mună a situaţiei, asemenea iepurelui în mărăcini, Soljeniţân a fost aruncat în libertate.

Scriitorul nu a acordat niciodată operei lui un mesaj politic, ci unul moral. Şi e foarte probabil că, acum, când e salutat de milioanele de cititori şi-şi socoteşte cele vreo şase milioane de dolari ce-l aşteptau, drepturi de autor - în Elveţia, el e foarte puţin interesat de tăcerea lui Kosâghin, ospitalitatea lui Brand sau răsufletul uşurat al lui Kissinger, ca şi de complicatele speculaţii pe marginea evenimentului. Întrebarea, dramatica întrebare a unui scriitor de talia lui e dacă în momentul de faţă el mai este sau nu mai este un om liber.

Soljeniţân refuzase să se ducă în Suedia, spre a-şi onora premiul Nobel, sub teama că, odată ieşit din ţară, guvernul sovietic nu-i va mai permite întoarcerea. Dar fiindcă şi la acea vreme autorul „întâiului cerc” era atacat de presa oficială şi zilnic sub ameninţarea arestării, motivul său putea să pară o butadă, un fel de replică ionesciană. Puţini vor fi în­ţeles că Soljeniţân e un mare rus, stăpânit de o incomensurabilă dragoste pentru ţara lui, chiar dacă aceasta e cârmuită de un sistem pe care el îl denunţă cu înverşunare. Se încăpă­ţânase să rămână în patrie un om care îndurase opt ani de chinuri în închisorile şi lagărele patriei. Era însă îndărătnicia unui creştin.

Creştinismul lui Soljeniţân e transparent - şi uneori explicit - în toată opera lui şi era peste putinţă ca scriitorul să nu fi avut o concepţie creştină şi asupra ideii de libertate, cu desăvârşire diferită de aceea profesată de burtăverzimea tuturor exilurilor, pentru care li­bertatea înseamnă jocuri pe sârmă, unt pe pâine şi urlete la lună. Libertatea nu e o alegere a omului, ci un dar al lui Dumnezeu. Mai mult, ea este aceea din care izvorăşte putinţa de a alege. Iar aceasta, la rândul ei, implică totdeauna şi fără abatere, asumarea riscului. Lui Adam i s-a dăruit libertatea de a alege între bine şi rău, de a asculta sau nu de porunca som­nului; el şi-a asumat riscul şi astfel a început drama şi măreţia omenirii.

E drama şi măreţia lui Soljeniţân cel din Moscova! Despuiat de libertatea exte­rioară, el şi-a păstrat-o neştirbită pe cea lăuntrică şi numai aşa a fost în stare să opteze pen­tru literatura lui, înfruntând în permanenţă riscul. În principiu, oricare dintre colegii lui de breaslă se bucură de această libertate - căci toţi sunt creaturi ale lui Dumnezeu -, dar nu ori­care o înţelege ca el.

Soljeniţân are acum o libertate pe care n-a „ales-o” şi care-l face trist. El ştie că cei ce l-au alungat din patrie sunt mai puţin interesaţi de cărţile pe care le va mai publica el împotrivă-le, cât de fap­tul că acestea vor apărea „din afară”, din pana unui autor care, scriindu-le, nu mai înfruntă nici o primejdie. Pe­deapsa e gândită subţire. Libertatea în serie - cea interioară - nu-i poate fi răpită nicicând şi nici­unde, dar i s-a răpit obiectul: puterea de op­ţiune, implicarea riscu­lui, cu alte cuvinte, i s-a răpit valoarea morală, acea măreţie care făcuse din purtătorul ei un erou şi un simbol.

Aflat în plină „lume liberă”, aclamat şi fără cenzură, creştinul Soljeniţân ştie că se află în surghiun şi că de-abia acum s-au lăsat peste el nişte gratii siberiene.

Drama a fost rostită scurt, la Bonn, în refuzul său de a face de­claraţii gazetarilor: „A-colo am vorbit, aici e vremea să tac”.