Formarea, calitatea şi competitivitatea teologilor îşi au rădăcina într-o puternică convingere creştină

Toate aceste propuneri pleacă de la o situaţie obiectivă întâlnită pe teren şi care subliniază o seamă de neajunsuri ale actualei stări de lucruri, care trebuie îndreptată.

Şcolile teologice, printr-o colaborare strânsă cu Centrele Eparhiale, pot stabili o cifră de şcolarizare apropiată şi de specialişti în patrimoniu, făcând câte un studiu, pe termen scurt şi pe termen lung de nevoile de slujitori bisericeşti, de profesori de religie, de asistenţi sociali, referitor la ceea ce se conturează a fi de trebuinţă. În felul acesta s-ar evita producerea de şomeri dar, pe de altă parte, în lumea noastră este prezentă dorinţa ca tinerii să aibă studii superioare în diverse domenii.

În unele Mitropolii, existând mai multe Facultăţi de Teologie, se poate discuta oportunitatea păstrării celei mai bune iar celelalte să devină departamente ale respectivei facultăţi. Trebuie totuşi să adăugăm că, în Transilvania, ţinând seama de existenţa facultăţilor altor confesiuni, care nu se desfiinţează, din punct de vedere pastoral şi competitiv nu e bine ca şcolile ortodoxe să dispară.

În ceea ce priveşte calitatea, s-a subliniat necesitatea unui examen de admitere obligatoriu la toate facultăţile, ţinându-se seamă şi de pregătirea tinerilor dar, în acelaşi timp, evitându-se migrarea pe criterii subiective de la o facultate la alta.

Cei prezenţi la Tismana au luat în discuţie şi problema şcolilor doctorale, a mediei minime necesare pentru înscrierea la admitere, a îndrumătorilor de doctorat – care trebuie să fie în specialitate –, a numărului de doctoranzi şi mai ales a ţinerii în seamă de hotărârile Sfântului Sinod în acest sens. Şi în sfârşit, dar nu în cele din urmă, s-a pus problema vieţii spirituale a studenţilor, care este de importanţă maximă. Duhovnicii, şi de fapt toţi dascălii, au un rol imens în acest sens.

Sfântul Sinod a analizat toate aceste realităţi şi, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, are loc şi al V-lea Congres Naţional al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă din Patriarhia Română de la Mănăstirea Nicula din zilele de 24-26 septembrie 2012.

În spiritul celor enunţate, genericul sub care se vor desfăşura lucrările este: „Formare, calitate şi competitivitate în învăţământul teologic universitar contemporan”. Consider că toate aceste deziderate, fără o puternică convingere religioasă, fără o puternică convingere creştină, nu pot fi atinse.

Înţeleptul Solomon le face dascălilor următorul îndemn: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Pilde 22, 6). Tot în acest sens Sfântul Antonie cel Mare afirmă: „Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor”. Misiunea de dascăl nu-i deloc uşoară. Sfântul Grigorie de Nazianz subliniază acest lucru: „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor este să-l formezi pe om, cea mai instabilă şi cea mai complicată fiinţă dintre vieţuitoare”.

Toată această formare presupune nu numai acumulare de cunoştinţe, ci şi înduhovnicire. De acest lucru era foarte conştient marele pedagog Jan Amos Comenius: „A educa tineretul cu prevedere înseamnă a îngriji dinainte ca sufletele lor să fie ferite de stricăciunile lumii şi ca seminţele onestităţii împlântate în ei să ajungă să încolţească fericit, prin neîncetate îndemnuri şi exemple, apoi ca minţile lor să fie pătrunse de cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu şi a feluritelor Sale zămisliri şi astfel să se obişnuiască să vadă lumea prin lumina lui Dumnezeu, să iubească şi să cinstească pe Părintele luminilor mai presus de orice”.

Viitorilor preoţi, dar de ce nu şi viitorilor dascăli şi asistenţi sociali, trebuie să le transmitem o triadă a calităţii: viaţă curată, pregătire intelectuală şi experienţă misionară. Ideal ar fi ca să le aibă pe toate trei. Practic este foarte greu ca de la început să le întâlneşti la aceeaşi persoană.

Totuşi, nu poţi lipsi parohiile de preoţi, şcolile de dascăli şi aşezămintele sociale de lucrători. În acest sens Sfântul Ioan Scărarul spune că „cel ce lipseşte pe orb de călăuză, turma de păstor, pe cel ce rătăceşte de povăţuitor, corabia de cârmaci, pricinuieşte tuturor primejdii, iar celor ce încearcă să se lupte fără ajutor cu duhurile, e omorât de acelea”.

De obicei cele trei pachete de calităţi nu sunt de la început la aceeaşi înălţime. S-ar putea ca una dintre ele să iasă pregnant în evidenţă. De la un începător, de exemplu, nu poţi aştepta să aibă experienţă misionară. Socotim că lipsa de experienţă misionară poate fi suplinită de o temeinică pregătire teologică şi laică, precum şi de o viaţă curată. În cazurile dificile pe care le va întâlni în activitatea sa, tânărul va proceda aşa cum a învăţat în şcoală sau din lectura temeinică făcută.

Putem întâlni situaţii în care oameni cu o viaţă curată şi sfântă n-au o cultură teologică şi laică prea bogată. Lipsa de cunoştinţe în cazul lor poate fi suplinită de viaţa sfântă şi de experienţa misionară dobândită. Omului curăţit de patimi îi descoperă Dumnezeu la momentul potrivit cum trebuie să procedeze.

Se pune însă întrebarea dacă viaţa duhovnicească curată poate fi suplinită de cunoştinţe şi experienţă? Spunem categoric: Nu! Sfântul Nicodim Aghioritul îl citează pe Sfântul Meletie Mărturisitorul, afirmând: „Pentru aceasta şi Sfântul Meletie Mărturisitorul spune că cei pătimaşi nu se cade să cârmuiască şi să fie iconomi ai sufletelor: Precum leul nu poate fi păstor al oilor, după cum nu se cade ca vulpea să păstorească pasărea, tot astfel nu trebuie ca cei pătimaşi să cârmuiască sufletele, pe care trebuie să le ducă lui Dumnezeu, izbăvite de patimi”.

Profesorul Teodor M. Popescu, pe 21 octombrie 1957, înainte de a fi arestat, într-o meditaţie despre preoţie, spunea că nu există preoţie fără vrednicie. „Un om nevrednic, un ticălos chiar, poate să facă lucruri de mână frumoase, învaţă să facă asemenea lucruri omeneşti. Un om imoral poate crea opere de tehnică, artă sau de ştiinţă, pe care să le admire lumea. Dar în preoţie, care este slujire religios-morală, nevrednicul nu poate mântui pe nimeni, nici măcar pe sine”.

Toate aceste convingeri le sunt imprimate tinerilor studenţi de către dascălii şi duhovnicii lor. Ei nu pot uita că acestea îşi au rădăcina într-o convingere religioasă puternică. „Fără credinţă – spune Sfântul Pavel – este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6). Iar credinţa şi convingerea puternică sunt o luare a harului dar în acelaşi timp sunt şi rodul elocinţei şi „cuvântului cu putere multă”, pe care li-l adresează dascălii: „Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17).

Dascălii nu pot face abstracţie de contextul secularizat şi secularizant, în care trăiesc tinerii lor învăţăcei. N-a spus oare Mântuitorul: „Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8). Dar a spus şi că Biserica nici „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Ca să fie credibili însă dascălii, trebuie ca viaţa lor să concorde cu cuvântul. În predica de pe munte Mântuitorul zice: „cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 19). Iar avva Isidor Pelusiotul subliniază faptul că discursul trebuie să fie secondat de viaţă: „că viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul fără viaţă. Căci viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Dar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia”.

Preocupările Sfântului Sinod faţă de ţinuta academică şi spirituală a corpului profesoral sunt pe deplin întemeiate. Odinioară Sfântul Ignatie Brancianinov punea diagnosticul unei stări de lucruri care nu-i străină nici de lumea noastră dăscălească: „Scăpările şi pornirile mele, neputinţa de a urma sfaturile Părinţilor, lipsa unui adevărat povăţuitor duhovnicesc şi, dimpotrivă, întâlnirea frecventă, să nu spun constantă a povăţuitorilor atinşi de orbire spirituală au fost pentru mine pricina a multor tulburări. Am suferit şi pentru faptul că am fost înconjurat din toate părţile de ocazii de cădere şi nu de ridicare”. Şi parcă-l auzim pe Părintele Toma Chiricuţă, din perioada interbelică, adresându-ni-se: „Preasfinţiţilor Episcopi, conducători ai Bisericii! Daţi-ne, cu orice preţ, preoţii care îi trebuie ceasului de faţă! Îndreptaţi-vă toată luarea aminte spre pepinierele de preoţi: seminariile şi Facultăţile de Teologie! Faceţi, cu orice jertfă, ca acolo să pătrundă un duh nou şi o orientare nouă! Pentru ca să se nască, din acest duh şi această orientare, preoţimea care ne trebuie: preoţimea cea nouă. Şi atunci veţi binemerita, de la Dumnezeu şi de la oameni, o infinită recunoştinţă. Aceea de a fi fost, la timp, instrumente de realizare a planului lui Dumnezeu cu privire la lume: Planul Mântuirii”.