ANUL NOU – de la SFINŢII din calendarul popular, la CAPRĂ, URS şi cetele de MASCAŢI. Tradiţii şi obiceiuri religioase.

 

Personificare a Soarelui, Anul este numit An Vechi înainte de miezul nopţii de Revelion şi An Nou după miezul nopţii.

Divinitatea Anului se naşte, creşte, îmbătrâneşte şi moare împreună cu timpul calendaristic, pentru a renaşte după 365 de zile, respectiv 366 de zile în anii bisecţi.

Sfinţii Calendarului popular, metamorfoze ale Anului, sunt mai tineri sau mai bătrâni, după şansa avută de aceştia la împărţirea sărbătorilor:

Sânvăsâi, celebrat în prima zi a Anului, este un tânăr chefliu care stă călare pe butoi, iubeşte şi petrece; Dragobete (24 februarie), fiul Dochiei, reprezintă zeul dragostei pe plaiurile carpatice; Sângiorzul (23 aprilie), Sântoaderul sunt tineri călări pe cai; Sântilie (20 iulie) şi Sâmedru (26 octombrie) sunt maturi. După ei urmează generaţia sfinţilor-moşi: Moş Andrei (30 noiembrie), Moş Nicolae (6 decembrie), Moş Ajun (24 decembrie) şi Moş Crăciun (25 decembrie).

Întoarcerea simbolică a timpului în această noapte este asimilată cu moartea divinităţii adorate, iar reluarea numărării zilelor, cu renaşterea acesteia.

În ajunul Noului An, pe înserat, îşi fac apariţia 'mascaţii'.

În satele bucovinene se obişnuieşte ca mascaţii să umble în ceată, care reuneşte personaje mascate: ursul, capra, căiuţii, cerbii, urâţii, frumoşii, dracii, doctorii, ursarii, bunghierii etc. După lăsarea serii, ceata cea mare se fărâmiţează, iar grupurile rezultate încep să meargă din casă în casă, până la răsăritul soarelui, atunci când Anul Nou îşi intră în drepturi.

Umblatul cu Capra ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau ţurcă în Moldova şi Ardeal, boriţă (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra este denumită 'brezaia' (din cauza înfăţişării pestriţe a măştii), şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou.

Capra se alcătuieşte dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se înveleşte cu hârtie roşie, peste care se pune o altă hârtie, neagră, mărunt tăiată şi încreţită, sau se lipeşte o piele subţire cu păr pe ea.

Un alt obicei, cel al umblatului cu Ursul este întâlnit doar în Moldova, de Anul Nou.

Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap şi umeri blana unui animal ucis, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roşii. Masca este condusă de un 'Ursar', însoţită de muzicanţi şi urmată, adesea, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul 'puiului de urs'). Aţâţată de ursar, în răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului, şi ajutată de un ciomag, masca mormăie şi imită paşii legănaţi şi sacadaţi ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile.

De Anul Nou, un loc aparte îl ocupă colindatul şi cetele de colindători care, după ce fac urări de sănătate, belşug, bucurie etc., primesc în dar colaci, vin, cârnaţi şi uneori bani.

Strigatul peste sat este ceremonialul nocturn al cetelor de feciori pentru judecarea publică a celor care au încălcat regulile comunităţii. Cocoţaţi pe dealuri, movile, copaci sau acoperişuri, ei 'biciuiesc' prin versuri sau înjurături fetele bătrâne, flăcăii tomnatici, babele care fac farmece şi descântece, bărbaţii care îşi lasă nevestele, leneşii, hoţii sau beţivii. Acest dialog este aşteptat de întreaga comunitate, încheindu-se cu formula 'Cele rele să se spele, cele bune să se adune!'. Pentru curăţarea relelor şi alungarea spiritelor rele, obiceiul este însoţit de aprinderea focurilor.

În prima zi a noului an, de Sfântul Vasile, se crede că cerurile se deschid, că rugăciunile sunt ascultate şi că animalele vorbesc cu glas omenesc.

Tot atunci se merge cu 'Pluguşorul' şi cu 'Sorcova', obiceiuri ce invocă prosperitatea şi belşugul pentru gospodăria celui care primeşte colindătorii. Se spune că cei care nu primesc cetele de colindători vor avea necazuri şi sărăcie în anul ce vine.

În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi şi de bărbaţi de curând însuraţi pleacă cu Plugul. Străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, 'Pluguşorul' a ajuns o urare obişnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Textul pluguşorului este în excelenţă o naraţie privind muncile agricole, recurgând la elemente fabuloase. Începe cu aratul, fiind urmat de semănat, îngrijirea plantelor, recoltat şi adusul boabelor în hambare. Pluguşorul este întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. La sate, 'Pluguşorul' este însă extrem de complex, iar alaiurile care merg din casă în casă duc cu ele chiar un plug.

Semănatul este un obicei agrar, structurat după modelul colindelor şi practicat de copii în dimineaţa zilei de Anul Nou, după încheierea Pluguşorului. Colindătorii purtând traiste de gât încărcate cu seminţe de grâu, secară, orz, ovăz, mai rar cu porumb, intră în case, aruncă boabe cu mâna, imitând semănatul pe ogor, şi urează gazdelor sănătate şi roade bogate. Ei sunt răsplătiţi cu mere, colaci sau bani. După plecarea lor, gospodinele adună seminţele şi le duc în grajdul vitelor, pentru a fi sănătoase peste an.

Un alt obicei de Anul Nou, umblatul cu Sorcova reprezintă bucuria copiilor, care poartă o crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar 'surov' (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Înclinată de mai multe ori în direcţia unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrată cu capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat. Textul urării, care aminteşte de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mişcării sorcovei.