De luni începe Postul Paștilor

Postul Paştilor, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe. De aceea, în popor, este numit, în general, Postul Mare şi aduce aminte de postul de 40 de zile ţinut de Mântuitor înainte de începerea activităţii sale mesianice.

În general, preoţii şi scriitorii bisericeşti privesc acest post ca pe o instituţie de origine apostolică. În primele trei secole, durata şi felul postirii nu erau însă uniforme peste tot. Astfel, după mai multe mărturii, unii posteau numai o zi, în Vinerea Patimilor, alţii două zile, adică în vinerea şi sâmbăta de dinainte de Paşti, alţii trei, o săptămână sau chiar până la şase săptămâni. La Ierusalim, în secolul IV, se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus, în aceeaşi vreme, postul dura doar 40 de zile.

Ultima dintre cele şapte săptămâni de post deplin, adică săptămână dintre Florii şi Paşti, este cea a Sfintelor Patimi, adică Paştile Crucii sau al suferinţei Domnului.

Postul Paştilor este nu doar mai lung şi mai important, ci şi cel mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe.

În general, în vechime, postul era mult mai aspru decât în prezent. Toate zilele erau de ajunare, adică abţinere completă de la orice mâncare şi băutură până în ceasul al nouălea din zi, spre seară. Exceptate de ajunare erau doar zilele de sâmbătă şi duminică.

Postul Paştilor este ţinut şi în Biserica Romano-Catolică, la care are tot durata de 40 de zile, însă nu începe luni, ca la ortodocşi, ci în miercurea numită a Cenuşii (Dies Ceneris), pentru că în această zi se practică presărarea cenuşii pe creştetul capului (rest din ceremonialul penitenţei publice din vechime, moştenit de la evrei). Catolicii dezleagă postul în duminicile Păresimilor, când mănâncă "de dulce".