Amintiri din război: „Am mâncat cureaua de la pantaloni de foame”

Unii dintre soldaţii din al doilea război mondial au fost luaţi pe front din băncile şcolii, alţii au fost luaţi prizonieri în Siberia, iar civilii s-au refugiat din faţa trupelor inamice.

De la generali şi colonei cu piepturile pline de decoraţii şi care îşi poartă cu mândrie şi demnitate uniformele militare chiar la cei 80-90 de ani ai lor şi până la locotenenţi, plutonieri sau simpli soldaţi, toţi au trăit adevărate file de istorie şi au fost marcaţi într-un fel sau altul de drama celui de al doilea război mondial. Unii dintre ei au fost elevi de liceu când au fost luaţi în război, alţii au ajuns până în Rusia, iar alţii au fost luaţi prizonieri în Siberia şi au mâncat cureaua de la pantaloni de foame. Nu doar militarii au amintiri dureoase din război, ci şi femeile care au rămas acasă şi au fost obligate să fugă din faţa trupelor inamice şi să se refugieze.

A fost luat în război de pe băncile şcolii

Ioan Draja din Turda s-a născut în 16 septembrie 1924 şi este unul dintre puţinii veterani de război care mai sunt în viaţă. Nu are pieptul plin de decoraţii şi nici nu a luptat mulţi ani pe front, dar războiul l-a marcat pe viaţă, mai ales că a fost proaspăt ieşit din adolescenţă când a fost chemat să îşi apere ţara. Ioan Draja povesteşte cu lacrimi în ochi despre perioada războiului. „Am primit ordinul de chemare în armată când eram în ultima clasă de liceu, în 15 iulie 1944. Pentru că eram în ultimul an de liceu, înainte de toamnă am fost chemat la armată şi în 23 august ungurii au intrat şi au ocupat Turda. Atunci noi am intrat în război, am ajuns până la Aiud cu ungurii şi de acolo i-am împrejmuit şi am mers până la Oradea. Şi pentru că eram elevi de liceu ca să nu murim toţi în război, în noiembrie s-a dat ordin să fim retraşi de pe front şi lăsaţi la vatră ca neinstruiţi pentru că ruşii cereau armată. Nu conta că erau elevi sau nu. În mai s-a terminat războiul şi mi s-a dat gradul de sergent major şi stagiul militar considerat satisfăcut. Acuma sunt locotenent”, îşi aminteşte veteranul de război.

Ioan Draja spune că a avut parte de foarte multe momente grele în care şi-a văzut moartea cu ochii. „Vedeai cum cade unul la stânga, altul la dreapta, dar tu mergeai înainte, te ascundeai după un pic de dâlmă, de muşuroi şi apoi mergeai tot înainte că nu aveai de ales”, spune veteranul de război. Acum la bătrâneţe, îşi doreşte ca nimeni să nu mai treacă prin războaie.

O degerătură i-a salvat viaţa

Andrei Nistor, fiul unui veteran de război care s-a stins din viaţă povesteşte cum tatăl lui şi-a salvat viaţa în ultimul moment în timp ce era pe front şi lupta alături de nemţi împotriva ruşilor. În momentul în care trupele aliate au ajuns până în Stalingrad, tatăl lui Andrei Nistor a fost trimis la Bucureşti din cauza unei degetături severe la picior. După câteva zile, el a aflat că toţi camarazii lui de arme fuseseră înconjuraţi de trupele inamice şi o parte din ei au murit, iar cei care au scăpat doar cu răni au fost duşi prizonieri în Siberia. Peste câţiva ani, a aflat de la supravieţuitorii prizonieratului din Siberia că erau atât de grele condiţiile de acolo încât, de foame, şi-au mâncat cureaua de la pantaloni.

O altă întâmplare povestită de veteranul de război fiului său este legată de moartea „ciudată” a unor soldaţi ruşi. Trupele germane şi române se aflau în Rusia şi de aproape două săptămâni încercau să ocupe un punct rusesc. La un moment dat în noapte s-a auzit o bubuitură puternică, iar la scurt timp soldaţii nemţi le-au spus românilor că pot să meargă mai departe că drumul este liber. „Când au ajuns acolo toţi ruşii erau morţi, dar nu aveau răni mari deloc, toate corpurile erau întregi şi aveau doar câte o picătură de sânge la nas”, spune Andrei Nistor.

Peste tot erau numai cadavre şi tancuri

Nu doar soldaţii ci şi populaţia civilă a trăit adevărate drame din cauza celui de al doilea război mondial. Silvia Ciocan de 84 de ani avea doar 16 ani când a trebuit să plece de acasă şi să se refugieze în Sibiu. „Îmi vine să plâng când imi aduc aminte pentru că a fost foarte greu. În ziua când ne-am refugiat era 15 august, era o zi frumoasă şi veneau avioane şi aruncau afişe în care scria: Fraţi români, ce v-am făcut de ne-aţi părăsit? Aliaţi-vă iarăşi cu noi. Niciodată nu o să uit. Noi eram aproape de graniţă, la Luduş şi au venit grănicerii să ne spună să ne pregătim cât se poate de repede să plecăm. Am părăsit casa şi tot ce aveam. Cu câteva zile înainte a fost treierat grâul şi tot l-am lăsat acolo. Am trecut Mureşul şi am stat o noapte într-o pădure şi după aceea am ajuns în Gura Râului unde am stat patru luni”, afirmă Silvia Ciocan.

Când s-au întors acasă, peste tot erau numai cadavre. „Când ne-am întors, casa era cum o lăsasem, numa’ geamurile erau sparte. Dar peste tot pe drumuri erau cadavre şi tancuri. Nu mai doresc la nimeni război”, a povestit femeia.

Citeşte şi:

FOTO şi VIDEO - Veteranii de război, sărbătoriţi la Cluj de o mână de oameni