Actualitate
Arătarea de la Emaus şi era Sfintei Liturghii
Omul din totdeauna a năzuit nu numai să cunoască, ci şi să înţeleagă, iar de la aceasta nu s’au abătut nici ucenicii Domnului, inclusiv cei doi răzleţi de pe drumul spre Emaus. Luca şi Cleopa Îl cunoscuseră destul de bine pe învăţătorul lor, nu se îndoiau de realitatea, propovăduirea, minunile şi puterea Lui, dar nu erau în stare să priceapă cum de fusese cu putinţă ca El să pătimească şi să moară. Înainte de a ajunge la înţelegerea învierii e necesar să descoperi sensul Crucii, dar tocmai aceasta era piatra lor de poticnire, nedumerirea şi tristeţea cu care se întorceau acasă şi pe care nu s’au sfiit să le împărtăşească şi Călătorului ce li se alăturase, cam pe neaşteptate şi cam din senin, în drumul către sat.
Acesta le vorbeşte ca un înţelept şi se pare că nu vrea nimic altceva decât să le tâlcuiască în mod corect profeţiile asupra lui Mesia, în sensul că iconomia Sa biografică trebuia să cuprindă, neapărat, suferinţa şi moartea, că acestea nu erau simple accidente menite să descumpănească, ci o condiţie esenţială a biruinţei finale.
Cei doi îl ascultă, dar nu‑L recunosc. Nu e un caz de excepţie. Maria Magdalena îl confundase cu grădinarul; cei unsprezece nu îndrăzneau să‑L întrebe cine este, deşi ştiau că El era; Toma va cere evidenţa probei tactile. Dar cu Luca şi Cleopa se întâmplă altceva: nu e vorba doar de incapacitatea lor de a percepe Învierea, ci de faptul că însuşi Cel înviat le ţine ochii la distanţă, operează asupră‑le neputinţa de a‑L identifica. Cu alte cuvinte, El refuză să li se descopere, dar nu ascunzându‑se sub o oarecare mască, în spatele unui alt chip sau al unei înfăţişări, ci punându‑i pe ei în situaţia de a nu‑L recunoaşte.
Aşa se face că, odată ajunşi în sat, ei îi oferă ospitalitatea ca unui anonim şi‑L primesc în casă ca pe un drumeţ ostenit şi flămând – care are nevoie de hrană şi adăpost –, fără să ştie că gestul lor întrupează unul din avertismentele esenţiale ale Învăţătorului, anume că El însuşi e prezent în fiece act de iubire faţă de nevoiaşii lumii. Fireşte, libertatea le‑a aparţinut. Ei ar fi putut tot atât de lesne să se despartă de El mulţumindu‑i de vorbă înţeleaptă, cu părerea de bine că se întâlniseră pe drum; e tributul de politeţe al celor mai mulţi dintre noi. Dar opţiunea întru omenie avea să‑i ducă la revelaţie.
Cina începe, Oaspetele ia pâinea, îşi ridică privirea la cer, mulţumeşte, binecuvintează şi frânge... E clipa în care solzii cad de pe ochii celor doi, ei îşi recunosc Învăţătorul, dar nu în chip, ci în gest (de altfel, El se şi face de îndată nevăzut). Luca şi Cleopa au de acum certitudinea învierii, ştiu că ceea ce se petrecuse cu ei nu era o joacă divină de‑a v’aţi ascunselea, ci modalitatea prin care Dumnezeu ne implică în propria Sa descoperire, că El primeşte să ne intre în casă cu condiţia ca noi să‑I ţinem uşa deschisă, indiferent de înfăţişarea sub care L‑am intuit. Dar, mai presus de toate, ucenicii pricep că în timp ce se întrebau pe drum, tânguindu‑se, asupra Hristosului istoric, alături şi împreună eu ei mergea Hristosul euharistic.
Aici se încheie Scripturile; evanghelişlii vor consemna în secundar evenimente istorice şi în principal fapte semnificative; nu cunoaşterea e importantă, ci înţelegerea; putem avea goluri de informaţie, aproximaţii cronologice, nedumeriri exegetice, variante iconografice, dar în Emaus ni se descoperă că de aici înainte Hristos cel răstignit şi înviat străbate istoria întru frângerea pâinii, actul de identitate prin care El ne devine accesibil nouă, nepricepuţilor. Începe era liturgică.
„Oare nu era inima noastră arzând întru noi când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?’’ se întreabă cei doi după ce rămân singuri. Aşadar, în timp ce ochii le erau ţinuţi să nu‑L cunoască, sensibilitatea lor lăuntrică primea imbolduri divine. Ei L‑au îmbiat, într‑adevăr, la cină, cu bunăvoinţa elementară a gazdei ospitaliere, dar nu era mai puţin adevărat că şi El li se îmbiase din interior, discret, printr‑o inexplicabilă dogoare duhovnicească. Omului i se lasă libertatea de a alege, dar sufletul său nu este niciodată un teren neutru; Dumnezeu merge pe‑aproape, totul este să‑i simţi căldura. Ucenicii i‑o simţiseră fără să priceapă; acum înţeleg, în sfârşit, că nu fuseseră şi că n’au rămas singuri: au cu ei Pâinea, în care stăruie nu numai gestul preacuratelor Sale mâini, ci şi fiinţa Sa cea mai presus de chip şi de cuvânt.