INTERVIU cu strănepotul lui Iuliu Maniu, preotul Matei Boilă: „Trebuie să vă fac o mărturisire despre Maniu pe care n-am mai făcut-o nimănui” FOTO

Preotul Matei Boilă, în vârstă de 89 de ani, a fost polician, senator din partea PNȚCD și deținut politic în timpul regimului comunist. Când am ajuns în locuința părintelui care locuiește în Cluj-Napoca, m-a oprit cu privirea, din pragul ușii, iar cu o voce tremurândă a spus: „Trebuie să vă fac o mărturisire despre Maniu pe care n-am mai făcut-o nimănui”. Din acel moment am înțeles că va fi mai mult decât un simplu interviu, va fi o primă pagină din bibliografia unui nou capitol de cercetare. 

“Acuma, eu vreau să vă spun ceva. Niște lucruri care sunt, după părerea mea, importante. Sunt niște lucruri cu totul deosebite. Eu am avut o legătură directă, personală cu el, în condiții cu totul speciale, înainte de a fi arestat (n.r. – I. Maniu). Să știți că este vorba despre o responsabilitate mare, pentru că nu e vorba despre un simplu interviu în care să vă spun eu ce mare om a fost Iuliu Maniu și ce bun a fost și mare sacrificiu a făcut. E mult mai mult decât atâta. Nu e vorba despre astfel de lucruri care, în mod normal, sigur, sunt necesare și ele și sunt foarte bune. Aici sunt lucruri mai grave. Acuma, încep prin a vă spune că situația casei lui Maniu și a averii lui de acolo este un scandal monstruos. Gândiți-vă că, la început, nu era vorba despre testamentul lui Maniu, era vorba de confiscarea averii, și s-a dat averea aceasta unei asociații olandeze, pentru ca să organizeze acolo un cămin de creștere a copiilor defavorizați. Ulterior, s-a dovedit că a fost făcută cu intenția de a distruge ceea ce a vrut Maniu să facă din acel loc, adică să organizeze acolo un loc de reculegere, de educare a tinerilor dezavantajați, de memorial”, este de părere părintele Matei Boilă.

„Maniu este în continuare persecutat”

Preotul Matei Boilă spune că toate aceste chestiuni acestea au fost făcute intenționat, “vă spun, distruse de către acești oameni care au făcut lucrurile acestea”.

„După 1989, când și noi și Corneliu Coposu, totuși, am avut o oarecare influență, am încercat din toate puterile să repun în drept averea aceea, pe care Maniu a lăsat-o  Episcopiei, ca să facem memorial din tot locul acela și să facem ceea ce Maniu a vrut să facă din locul acela. Nu s-a putut nicidecum! Cu toate influențele pe care le-am avut, gândiți-vă că eu am fost senator, Coposu era președintele partidului care a fost de fapt la putere, nicicum nu s-a putut! N-au vrut, n-au vrut! Și până în ziua de astăzi nu au dat terenul acela înapoi, pentru că era un pretext că este un loc pentru copiii cu handicap. Puteau foarte bine să aleagă orice alt loc, orice alt loc. Chiar noi atunci le-am oferit câteva spații. Puteau foarte bine, însă n-au vrut! Pentru că n-au vrut ca Maniu să aibă memoria aceasta pe care o merită. Și să se întâmple toate lucrurile acestea pentru că trebuie să vă spun acuma că Maniu este în continuare persecutat. Eu vă spun acum un lucru care motivează sau explică acest lucru pe care nu l-am spus nicăieri, pentru că e prea grav și pentru că, în fine, și așa a avut de suferit foarte mult și Maniu și toți cei care au fost, și vor avea în continuare, cu atât mai mult cu cât vă voi spune chestiunile acestea, dar trebuie să le spunem. Ceea ce vă spun eu acuma este ceea ce mi-a spus mie Maniu personal. Mai erau încă câțiva tineri prezenți acolo. Maniu mi-a spus următorul lucru, era după 1918. El era considerat și era, de fapt, conducătorul real al românilor din Ardeal. El a condus, de fapt, eliberarea noastră, toată această Unire a românilor și a condus-o de pe poziția unui naționalism luminat și a moralei creștine. Acestea două au fost la baza a ceea ce Maniu a vrut și a încercat să facă din Ardealul nostru. Cea mai mare minciună grosolană, pervertire, este faptul că a fost acuzat de naționalism excesiv, de antisemitism. Nici vorbă pe lumea aceasta! Maniu a fost cel care a înțeles că nu se poate iubi omenirea în general. Ci îl iubești pe cel de lângă tine, pe cel din familia ta, pe cel din națiunea ta. Asta nu este nimic rău, dimpotrivă, cu o singură condiție – să nu faci dintr-asta o discriminare, să nu fie motiv de persecuție sau de ură față de ceilalți, ci dimpotrivă, această dragoste pentru națiunea ta să stea la baza unei iubiri mai mari, a unei cuprinderi a tuturor în familia respectivă, în organizarea societății respective, a statului respectiv. Maniu a urmat cu mare sfințenie acest lucru. El a fost atacat, printre altele, și prin acest naționalism, antisemitism. Care antisemitism? Pentru Dumnezeu, dar n-a fost nici un moment! Pentru noi, am fost crescuți în felul acesta. Cum, adică ce înseamnă antisemitism? Înseamnă că eu sunt împotriva semiților? Adică sunt împotriva Maicii Domnului, a lui Ioan, a lui Petru? Ce e aia? Ce prostie este asta? Asta este o imbecilitate nemaipomenită. Altceva că ești împotriva sionismului sau a masoneriei, care-i cale politică, dar n-are nimic cu antisemitismul, dimpotrivă, am iubit întotdeauna toate neamurile astea”, se destăinuie părintele.

Iuliu Maniu: „Refuz să fac parte din masonerie“

Matei Boilă a povestit un episod petrecut în 1918 când două persoane au încercat să-l convingă pe Iuliu Maniu să devină mason.

“Zice Maniu în ʼ18, la un moment dat că s-au prezentat la el doi oameni, doi domni. Foarte elegant, au zis: «Domnule Maniu, am venit să stăm de vorbă pe o problemă foarte importantă». «Vă rog!» (n.r. – I. Maniu) Zice: «Dvs. sunteți considerat conducătorul românilor și noi am dori să facem din dvs. un om politic puternic, având toate instrumentele necesare pentru a fi dominant. V-am ales ca pe cel care va fi, într-adevăr, cel mai mare și mai puternic dintre oamenii aceștia. O singură condiție: să vă înscrieți la noi, în masonerie». Maniu s-a uitat la ei. «Domnu’ Maniu, să știți că dvs. faceți o greșeală considerând masoneria ca un lucru rău, dimpotrivă, noi vrem fraternizarea tuturor, egalitate, lipsă de discriminare, o societate universală, înfloritoare. Asta suntem noi și asta vrem să facem noi». Maniu le-a răspuns: «Ascultați-mă, eu sunt foarte fericit că aud că dvs. vreți să faceți binele societății, Dumnezeu să vă ajute să faceți! Și n-am nimic împotrivă, să vă ajute să faceți, dar eu știu că masoneria nu este numai o organizație pentru călărie sau lucrare de brici, ci este o asociație cu miliarde și miliarde de dolari la bază, care urmărește conducerea politică și care impune oamenilor lor o anumită politică. Și mai mult decât atât, este o organizație care are un crez religios, transcendent, pe care îl impune tuturor, ori eu, vă cred că vreți să faceți bine, Dumnezeu să vă ajute să faceți bine, dar eu, ca om politic, sunt membru al Partidului Național Român și eu nu pot să am două subordonări. Eu dacă mă înscriu la masonerie înseamnă că în momentul în care primesc un ordin de la masonerie eu trebuie să urmez ordinul acesta, ori pentru mine, singurul ordin pe care trebuie să-l urmez conform conștiinței mele este al convingerilor mele, al partidului meu. Nu pot să fac asta, aș face un mare rău pentru mine însumi și pentru toată lumea din față! Nu pot să fiu duplicitar! Eu sunt din partidul meu și acesta este partidul meu! În al doilea rând, dvs. ziceți că n-aveți nimic cu credința, și se poate că nu aveți nimic, dar indiscutabil eu știu asta, și toată lumea știe că cei care sunt înscriși în masonerie au obligația de a fi subordonați concepției respective. Eu, în ceea ce privește credința mea, eu sunt fiu al Bisericii Greco-Catolice și nu pot să fiu înscris în același timp în francmasonerie. Dacă la un moment dat credința aceea care ar putea fi foarte bună, n-am nimic de obiectat, nu vă imput cine știe ce, dar dacă intră în contradicție cu propria mea credință, ce mă fac? Eu nu pot, eu trebuie să fiu sincer, și de aceea refuz să fac parte din masonerie!»  Și-atunci, ei s-au ridicat și au spus: «Domnuʼ Maniu, faceți un lucru greșit! Dvs. aveați acum posibilitatea să conduceți partea aceasta din lume. Veți fi ultimul om, și de acum înainte nu veți mai avea nici un fel de posibilitate de a conduce țara». 60 de ani Maniu a fost terorizat de această interdicție a lor. A fost urmărit, a fost lovit. Nu vă pot spune cum și cât de mult!", a spus părintele Boilă.

Reporter: Cum ni-l puteți descrie pe Iuliu Maniu, cunoscându-l din interiorul familiei?

M.B.: Ceea ce pentru mine l-a caracterizat pe Maniu a fost dragostea lui mare față de familie, față de noi toți, întotdeauna gata să se sacrifice pentru intențiile politice. Este această capacitate extraordinară pe de-o parte de a iubi mult, pe de altă parte de a se sacrifica mereu în vederea obiectivelor sale politice.

Reporter: Ce responsabilitate implică faptul de a fi membru al familiei Maniu?

M.B.: Sigur că sunt foarte șocat, într-un fel, de faptul că am avut de spus atâtea lucruri extraordinare care știam că sunt adevărate, pe care le contestau toți istoricii ăștia. Ceea ce am spus eu s-a pierdut ca și cum n-aș fi spus-o. Și m-am întrebat de multe ori: oare n-am fost eu de vină pentru că n-am știut să fiu destul de convingător, destul de jertfelnic, pentru ceea ce vreau eu să spun? Dacă este așa, Dumnezeu să mă ierte! Eu am vrut, totuși, să spun ce am putut.

Reporter: Cunoscându-l îndeaproape, ce credeți că ar spune dacă ar trăi, legat de starea actuală a casei lui?

M.B.: Eu cred că el n-ar spune despre casa lui în primul rând, ci ar pune în legătură mizeria în care se găsește casa lui cu mizeria în care se găsește țara. Sunt exact aceleași fenomene. Același fenomen de lipsă de patriotism, de lipsă de dragoste, de moralitate, care face ca situația țării să fie degradată așa cum este. Pentru că nu trebuie luat în considerare că se face într-adevăr ceva lucru, ci ce s-ar putea face cu această bogăție extraordinară. Așa cum acolo la Bădăcin, ce s-ar putea face dacă ar fi oameni cinstiți și buni, dar în țară? S-ar putea face enorm de mult, dar se face foarte puțin, pentru că nu există acea dragoste pentru țara noastră și pentru oamenii ei!

Reporter: Ce-i plăcea lui Maniu să facă peste zi, care era programul unei zile normale la Bădăcin?

M.B.: Cât timp era la Bădăcin, sigur că se plimba prin grădini și prin moșia mare, în toate părțile. Avea o bibliotecă în care lucra și scria. Când avea de făcut declarații politice, făcea declarații politice, de multe ori ni le spunea nouă și noi le scriam și le transmiteam. Nu era modalitatea aceasta modernă, perfecționată de informare. Una dintre preocupările majore era să se întâlnească pe băncile acelea ale aleii din Bădăcin cu țăranii din sat. Mulți dintre ei erau rude de-ale lui. Era foarte iubitor de oamenii aceia, dar și ei îl iubeau pe el foarte mult. Ca să vedeți modul în care gândea el, deși e o întâmplare în care mi s-a făcut o nedreptate și nu uit nici acum că mi-a făcut nedreptate, dar e semnificativă. Noi ne jucam în curte cu copiii din sat, o parte dintre ei erau verișori de-ai noștri, mai îndepărtați unii, și ne jucam. La un moment dat, știi cum e la copii, s-a iscat o ceartă, un moment așa mai dificil, dar nu a fost nimic deosebit. Maniu, care ne asculta, era sus în camera lui și strigă: „Matei, Nelu, veniți la mine!” Sigur că noi ne-am dus imediat la el. „Cum, măi, se poate așa ceva, să le faceți nedreptate copiilor ăstora, să vorbiți urât cu ei?” Da zic, n-am vorbit urât! „Nu-mi spuneți, am auzit!” Nu noi am fost de vină, dar în fine. „Nu vă gândiți că dacă voi sunteți acuma domni și ei țărani, asta e pentru că bunicul lor n-a fost dus la școală, ci bunicul vostru, care era fratele lui, și dacă se întâmpla invers, acum voi erați în locul lor”. Unchiuțule, dar noi n-am, nici vorbă!  A auzit el și s-a supărat.

Reporter: Ce fel de îmbrăcăminte purta Maniu? Avea vreun obiect anume pe care-l preţuia îndeosebi? O anumită pălărie, o pipă, un stilou, o mapă de lucru?

M.B.: Era foarte elegant și sobru. Se îmbrăca, în general, în negru și cămașă pretată, cravată, papion. Foarte aranjat era în general. Nu-mi amintesc să fi avut vreun obiect preferat.

Reporter: Maniu nu a fost căsătorit. Totuşi Nicolae Carandino (cel cu care a împărţit camera de detenţie) scrie în cartea lui despre o anumită Clara, farmacistă din Şimleu, pe care Maniu o preţuia foarte mult. Să fi fost Clara pentru Maniu ca un fel de Veronica Micle pentru Eminescu? Au fost şi alte femei pentru care Maniu  ar fi putut renunţa la viața de bărbat singur?

M.B.: El în tinerețe a avut o dragoste, știi cum erau legăturile alea foarte civilizate. El nu s-a căsătorit din motive politice. Ea era unguroaică, și el, știind că luptă pentru națiunea lui și că ar putea fi interpretat oarecum greșit, a refuzat, lucru care i-a rămas, pentru că a ținut mult la ea. Dacă n-ar fi fost om politic, probabil că ar fi renunțat la viața de bărbat singur. Probabil că au fost și alte femei în viața lui, el era foarte discret în legătură cu asta, mai ales cu noi, copiii. Atunci era altă lume și alte erau considerații. Nu era noțiunea asta de prieten.

Reporter: Maniu avea în conacul de la Bădăcin un altar unde se ruga. Obişnuia să meargă şi la biserică?

M.B.: Sigur că mergea la biserică. Bineînțeles, dar exista o capelă în casă în care se făcea liturghie în fiecare duminică și în toate sărbătorile. Avea o soră care era călugăriță și care se îngrijea de acest lucru.

Reporter: Aveţi o poezie despre Casa lui Maniu, intitulată „La Dealul Ţarinii”. În ce context aţi scris-o? La ce vârstă?

M.B.: Numai din pușcărie, eu mă laud că am un spirit autocritic destul de puternic ca să nu mă hazardez în a fi poet. Eu am scris numai când am fost în pușcărie, era o modalitate de a trece timpul, de a gândi. Pe atunci aveam cam 30 de ani.

Reporter: Ce mesaj ați dori să adresați românilor legat de Campania Publică: Salvaţi istoria naţională, salvaţi Casa lui Iuliu Maniu!

M.B.: Aș vrea să le transmit ceva, și anume să aplece capul în țărână, daʼ dacă vor auzi vocea celor care au murit luptând pentru țara lor. Și să se roage lui Dumnezeu să ne dea din nou cât mai mult, capacitatea aceasta de a ne sacrifica pentru țară, pe care Iuliu Maniu a avut-o din plin.

Articol scris de Ioana Gale, masterandă la Departamentul Jurnalism, FSPAC-UBB, anul I