Dezvăluirile sculptorului Ernö Bartha după călătoria pe jos de 100 de zile la Londra

În anul 2012 Ernö Bartha a început proiectul ”Natura în oraș” cu care a participat la Olimpiada de Cultură din Londra, care a fost concomitent cu Jocurile Olimpice din acel an. Proiectul a câștigat competiția artistică organizată de Institutul Cultural Român și au fost selectate 3 sculpturi. Două dintre ele au fost amplasate în Victoria Park și una în London Pleasure Gardens. Însă, după trei ani, sculpturile din Victoria Park nu au nicio plăcuță cu numele artistului.

”Două dintre lucrări au fost așezate în parc, sunt îndrăgite, sunt admirate de localnici. Chiar s-a realizat un documentar în care trecători și-au exprimat părerea despre lucrări, însă cu mare regret trebuie să spun că dupa trei ani de zile nu există încă plăcuțe inscripționate cu numele autorului, cu numele meu. După 3 ani mi-a venit ideea cu pelerinajul, fără să vreau” a spus Ernö Bartha.

Cum a început povestea pelerinajului

Ideea pelerinajului nu a fost una îndelung gândită, ci a fost spontană. Sculptorul a considerat că acest proiect merită un sacrificiu și este dispus să-l facă. Ildiko Bacs s-a oferit să-l însoțească, ceea ce a făcut drumul mult mai ușor.

”M-am trezit într-o dimineață și am zis că plec, că pentru aceste lucrări voi face un sacrificiu. Drumul a fost frumos. Deși amândoi facem exerciții, nu se compară cu 10 ore de mers pe jos în fiecare zi timp de mai bine de 3 luni. Nu am avut probleme, deși am mers aproape 30 de kilometri zilnic. Nu a fost ușor. În primul rând nu sunt drumuri. Nu s-a gândit nimeni să facă un drum pietonal de la Vlaha până la Londra” a glumit sculptorul.

Cea mai mare parte a drumului au parcurs-o pe marginea șoselelor, au fost momente când s-au rătăcit și au trebuit să se întoarcă, ba chiar au mers zeci de kilometri prin locuri pe unde nu trecea niciun om și au riscat să rămână fără apă.

”Era o pădure imensă. Nu exista șosea pe care să putem merge, doar cărări foarte mici și foarte des ajungeam la răscruce de drumuri. A plouat toată ziua și am mers în jur de 30 de kilometri în acea zi. Nu am găsit drumul, deja se întuneca, era ceață și a trebuit să ne întoarcem” a povestit Ildiko Bacs.

Emoțiile revederii locului de unde a început călătoria

În cadrul evenimentului de la Casa Tranzit au fost prezentate mai multe montaje cu poze și filmări din timpul călătoriei, care i-au emoționat pe cei doi drumeți.

”Când am văzut imaginile de la plecarea noastră din Parcul de Sculpturi Arkhai am început să plâng fiindcă mi-am amintit despre starea sufletească pe care am avut-o atunci. Nu am știut dacă voi putea face drumul acesta nu numai pentru starea fizică. S-ar fi putut întâmpla orice. Fiindcă doi oameni cu două rucsacuri sunt foarte neajutorați timp de 100 de zile. Sau se poate întâmpla ceva rău cu cineva apropiat sau din familie și atunci drumul nu se poate continua. Nici nu îmi vine să cred că stau acum,aici cu voi, cei care ne-ați urmărit timp de 100 de zile” a mărturisit Ildiko.