OPINIE: Cine „sparge ușa” la 4 fix

Cu toate că este foarte plastică, sugestivă și destul de clară, personal, am totuși câteva dileme cu această tagmă (și sintagmă). Întâi, mie nu îmi este foarte limpede când și cum se „sparge ușa”, înainte sau după. Situațiile pot fi foarte diferite. Bunăoară, ușa s-ar putea rupe, într-un caz, înaintea părăsirii ei de către funcționari, din cauza precipitării și forțării din interior, într-o competiție de genul: cine iese cel mai repede la bătaia gongului sau cine iese primul pentru a ajunge mai repedeafară/acasă.

Trofeul, în această variantă, este NICIO SECUNDĂ ÎN PLUS. Lucrurile se schimbă dacă ușa „se sparge” după ieșirea funcționarului. Trecut izbăvitor de zidurile „Ierihonului”, el își permite un gest triumfal, de înfrângere a timpului și de (re)dobândire a libertății, drept pentru care merită să trântească ușa „să sară din țâțâni”. Trofeul în acest caz ar fi A MAI TRECUT O ZI.

În altă ordine de idei (dilematice), n-am reușit să identific cine a zămislit această vorbă de duh, ca să ne arate o realitate și să ne încânte spiritul. Ar fi putut fi născocită de către funcționărime însăși, ca semn de inteligentă autoironie, caz în care au câștigat admirația noastră pentru asta. Luată ca o definire din interior, ar putea fi o nesperată mână întinsă „reformei din administrație” (deși n-aș crede). „A sparge ușa” la plecare poate fi însă o constatare a șefilor acestor funcționari (funcționari și ei – ceva mai înalți), făcută în calitate de martori oculari. N-are valoare practică, nici efect, e doar filozofie pură, gest de resemnare: ei o sparg, ei o repară, pe banii lor (puțini), în fiecare zi dimineața.

Șefii se schimbă, realitatea, nu, ca și butada care o definește. În fine, ar fi putut să le scoată această vorbă funcționarilor de la stat chiar „dușmanii de  moarte”, angajații din privat, „victimele” lor și cu care duc un război pentru timp și bani. Aceste două părți nu se vor împăca niciodată, se vor privi chiorâș mereu, se vor suspiciona și acuza reciproc până la capăt. În acest caz, „a sparge ușa” nu e o ironie sau o marcă de umor, ci o acuzație directă la adresa posomorâților „de la stat” pentru dezinteres, lipsă de responsabilitate, inerție, pentru pierdere de timp și de bani.

Am adus vorba, în registru ironic, despre funcționarii publici într-un moment în care, pentru prima dată, pare a se lua în serios o reformă a acestui serviciu public, esențial pentru funcționarea și eficiența unui stat. Modul în care se face apel la această măsură, argumentele spuse deschis despre nevoia ei și motivația care o animă ne fac s-o luăm în serios, chiar dacă cu o necesară precauție.

Nu în ultimul rând, trebuie să ne uităm și cine vrea să facă această reformă și în ce moment. Cel care a vorbit despre reformă (de la prima apariție în această calitate) a fost premierul Dacian Cioloș.  Nimeni nu l-a pus să zică asta, putea să spună orice și să facă cât poate, așa cum au făcut toți prim-miniștrii în funcție (adică, mai nimic).

Dacian Cioloș s-a legat de această problemă grea (din cauza mentalității), consider eu, din două motive importante: pentru că nu poți să faci fapte mari propunându-ți mize mici, pe de-o parte, și pentru că se pricepe cel mai bine și are și perspectiva să facă asta, pe de alta. În fond, ce este Cioloș dacă nu un (înalt) funcționar și el, e drept, la un nivel și cu o expertiză (de nivel european și internațional) la care n-a ajuns niciun român.

Pe scurt, a lucrat ca agro-economist stagiar la Comisia Europeană, director și coordonator de programe europene (agricole, în general), manager pentru România la SAPARD, subsecretar de stat și apoi ministru al Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Apoi a fost comisar pentru agricultură în Comisia Europeană și, după un mandat de 4 ani, a devenit consilier al președintelui Comisiei Europene.

Greu de obținut sau de cerut ceva mai mult. Nu spun că birocrația europeană este bună, nu afirm că Cioloș ar fi învins-o, spun că o cunoaște mai bine ca noi toți, iar dacă afirmă de birocrația românească poate fi schimbată, trebuie să-l credem, până la proba contrarie.

Cel de-al doilea stâlp al reformei în administrația publică este Vasile Dâncu, vicepremier, ministru al Dezvoltării și Administrație Publice. Fost ministru și politician activ în PSD, Dâncu s-a retras prin 2007 din politica explicită, devenind unul dintre observatorii cei mai critici, mai avizați și mai profunzi ai scenei politice românești. Eu cred că este fața mai puțin vizibilă a actualului vicepremier, mobilul care l-a adus acum în funcție și mandatul său de reformator. În fond, Vasile Dâncu cunoaște, din interior, atât politica, cât și administrația (acest cuplu de forțe antireformatoare), dar a avut puterea să le critice și să se detașeze de ele. Ceea ce-i conferă credit și mandat să le reformeze atât pe una, cât și pe cealaltă.

Condițiile de a face ce și-au propus sunt prielnice pentru amândoi.  Dacă nu acum, atunci când!