Florin Piersic la 80 de ani: Am dăruit tuturor numai lucruri frumoase şi trăiesc cu speranţă

Florin Piersic îşi va sărbători ziua de naştere pe scenă, la Opera Naţională Română din Cluj, unde miercuri, de la ora 18:30, va fi montat spectacolul "Nu mă întreba câţi ani am!", prin intermediul căruia longevivul artist va fi omagiat. În acest spectacol, actorul va interpreta monologuri din piesa "Peer Gynt", de Henrik Ibsen, în timp ce Orchestra Operei din Cluj va cânta o suită scenică din concertul "Peer Gynt", pe muzica lui Edvard Grieg.

După petrecerea de la Opera din Cluj, Florin Piersic va veni la Bucureşti, unde pe 1 februarie, o să susţină cea de-a 1.000-a reprezentaţie cu spectacolul "Străini în noapte", după cum a precizat actorul.

Florin Piersic spune că va juca în continuare, pentru că îşi trăieşte viaţa cu speranţă. "Eu am un cuvânt pe care-l iubesc, se numeşte speranţă. Trăiesc cu speranţă", spune artistul.

Pe de altă parte, Florin Piersic vorbeşte în interviu şi despre situaţia culturală actuală, precizând că este păcat că în România nu li se acordă mai multă atenţie artiştilor cu vârsta de peste 70 de ani, care au pensii incredibil de mici.

"Mă gândesc că asta ar fi fost cea mai frumoasă iniţiativă, nu un coş de flori, nu scrisori de felicitare, ci să se dea o sumă mai mare pentru actorii care şi-au lăsat sănătatea, nervii, sângele, dar sănătatea în primul rând, consumându-se extraordinar, pentru această profesie", spune Florin Piersic. "E păcat pentru colegi de-ai, care-mi spun: «Uite, o ducem greu!». Eu, Florin Piersic, dau o declaraţie, eu sunt unul dintre cei care trimit bani colegilor mei care n-au decât posibilităţi nule. Nu-i păcat de ei?", se întreabă artistul.

Reporter: Cum veţi sărbători împlinirea vârstei de 80 de ani?

Florin Piersic: Nu sărbătoresc nicicum, pentru că nu am vrut. Nu ştiu dacă gândurile mele se vor înţelege. Pentru că am vârsta aceasta, zic eu, sunt foarte marcat de faptul că foarte mulţi colegi şi prieteni de-ai mei sunt în stele, printre ei parteneri, artişti, oameni simpli, cunoştinţe, colegi de şcoală, de liceu, de facultate, prieteni mai vechi şi mai noi. Toţi aceştia nu mai sunt, şi-atunci, nefiind pe lângă cei care, în felul lor, m-au iubit, au avut sentimente frumoase pentru mine, căci toţi îmi lipsesc, mi se pare o nedreptate ca eu să sălăşluiesc încă pe lumea asta. Eu am dăruit tuturor numai lucruri frumoase, am dorit să înnobilez pe toţi cei care sunt în jurul meu, să le transmit gânduri frumoase, bune. N-am spus nimănui nici "du-te mai încolo", n-am dat cu subsemnatul niciodată despre niciun coleg sau prieten sau neprieten de-al meu, am fost întotdeauna un urmaş demn al părinţilor, al mamei mele, pe care nu doar că am iubit-o, am adorat-o. Mama mea a fost o sfântă. Eu când am fost întrebat de Preafericitul Daniel, care m-a chemat la dumnealui şi la care am fost şi-am stat multă vreme de vorbă, i-am răspuns că mă rog la Maica Domnului, la Iisus Hristos, dar cel mai tare mă rog la mama mea, care, din tot ce ştiu şi-am văzut şi-am simţit, a fost o sfântă. Eu o moştenesc pe mama mea, pe Vera Piersic. N-am vrut să mă sărbătoresc în niciun fel, pentru că e târziu. Pentru mine e târziu. Am fost sărbătorit în fiecare an, la fiecare întâlnire cu aceia care m-au făcut cetăţean de onoare al tuturor oraşelor din România. Dar am fost făcut cetăţean de onoare şi la Nazaret, în Israel, de către primăria de-acolo. Am primit una dintre cele mai frumoase decoraţii din viaţa mea în Israel. Prima decoraţie pe care am primit-o a fost "Steaua României" şi gradul de Cavaler. Sunt singurul care a primit medalia guvernamentală a Israelului. Între timp s-au petrecut lucruri frumoase, cinematograful unde am bătut la burtica mamei mele, astăzi, pe 26 ianuarie - a fost cinematograful în care tatăl şi mama mea erau la un film cu Tarzan şi de acolo mama mea a spus tatălui meu în timpul proiecţiei, noaptea, la ora 10 noaptea, "Ştefane, să ştii că o să nasc!". Şi au dus-o şi la 04:45 dimineaţa am apărut eu pe lume - cinematograful acela poartă numele meu, aici, în Cluj. Ce poate să fie o satisfacţie mai mare, decât aceasta, că sala de cinema în care am bătut la poarta vieţii îmi poartă numele?

Rep.: Povestiţi-ne o întâmplare recentă din cariera dumneavoastră care vă emoţionează.

Florin Piersc: Gândiţi-vă că am fost făcut la universitatea cea mai mare din Europa de Est, la Universitatea de Vest din Timişoara, Doctor Honoris Causa. Un teatru, în Salina de la Târgu-Ocna, unde am jucat piesa "Străini în noapte", poartă numele meu, un teatru superb, făcut din scândură în sare, într-o grotă de sare imensă, unde am avut peste 300 de spectatori, când am deschis teatrul. Sunt multe alte bucurii pe care le-am trăit, de pildă la Bucureşti. De ce să fiu eu primul pe "Aleea Celebrităţilor"? Noi nu suntem celebri, noi suntem nişte actori mai buni, mai cunoscuţi, dar nu suntem Charlie Chaplin, nici Walt Disney, nici Greta Garbo, nici Jack Nicholson, nici Al Pacino. Suntem nişte actori mai buni, dar ăştia suntem. Am avut mari satisfacţii. La propunerea Clujului, unde m-am născut, la Opera Naţională din Cluj, miercuri, de ziua mea, pe 27 ianuarie, voi spune monoloagele importante şi povestea personajului Peer Gynt din piesa omonimă de Ibsen, pe muzica divină a lui Edvard Grieg, cu Orchestra Operei. Astă-seară, pentru faptul că este ziua mea mâine, s-a luat iniţiativa de România Film să se proiecteze un film cu mine pe care-l iubesc, "Paraşutiştii". Va fi proiectat la ora 19.00, la cinematograful din Cluj, care-mi poartă numele. Un gest extraordinar, iarăşi, nu vreau să patinez pe chestia asta, vă dau dumneavoastră declaraţia asta, dar să mi se comunice de la România Film cu certitudine informaţia, s-a decis ca din ziua de 27 ianuarie până în 30 ianuarie, toate cinematografele din România să proiecteze filme cu Piersic pe gratis. Oamenii pot intra, deci, fără să plătească. Asta-i sărbătorirea mea şi faptul că, după ce o să se petreacă seara de la Opera, vin la Bucureşti, unde pe 1 februarie o să joc al 1.000-lea spectacol cu "Străini în noapte".

Rep.: Cum vedeţi dumneavoastră problemele din cultură şi în privinţa profesiei de actor?

Florin Piersic: Ar fi foarte bine să se dea atenţie mai mare mai ales actorilor care au trecut de 70 de ani de mult şi care au nişte pensii incredibil de mici. Mă gândesc că asta ar fi fost cea mai frumoasă iniţiativă, nu un coş de flori, nu scrisori de felicitare, ci să se dea o sumă mai mare pentru actorii care şi-au lăsat sănătatea, nervii, sângele, dar sănătatea în primul rând, consumându-se extraordinar, pentru această profesie. Toţi cei care au depăşit o vârstă şi care s-au vărsat pentru artă, indiferent că sunt actori, balerini, pictori, scriitori, cântăreţi de muzică uşoară sau de muzică populară, toţi aceştia care au depăşit vârsta pensiei lor - care nu sunt foarte mulţi, că România nu este cât America de mare, este o ţară mică - puteau toţi să fie remuneraţi cumva, să primească o pensie mai frumoasă, care să le dea posibilitatea dimineaţa să intre într-o cafenea, să bea o cafea, să mănânce un croissant, aşa cum fac actorii şi oamenii de artă din Ungaria, de exemplu. Eu am filmat în Ungaria şi colegii cu care am filmat eu mi-au spus: "Noi n-avem nicio problemă, noi suntem nişte favoriţi ai soartei, pentru că avem nişte pensii aşa de mari încât ne putem permite să mâncăm, de pildă, în fiecare zi, la restaurant, să ne plătim taxele fără nicio problemă". Este un fapt extraordinar, zic eu. Dar asta nu este o propunere, nu, spun doar aşa, că-i păcat. Nu pentru mine spun asta, eu mă descurc. Câţi ani aş mai putea să trăiesc? E păcat pentru colegi de-ai, care-mi spun: "Uite, o ducem greu!".

Rep.: Ce planuri aveţi în continuare, la ce proiecte mai lucraţi?

Florin Piersic: Joc mai departe, am spectacole cu "Străini în noapte", am un recital care se cheamă "Florin Piersic". Am jucat "Străini în noapte", împreună cu Medeea Marinescu, la Paris, la Bruxelles, la Chişinău de câteva ori, la Montréal, la Toronto. Deci eu sunt totuşi un avantajat al sorţii, mă duc, sunt chemat şi m-am prezentat cu piesa asta pe care o jucăm şi pe 1 februarie la Sala Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti. Văd că spectacolul este programat în ţară şi toate biletele se vând. De şapte ani, numai cu sălile pline jucăm. Fac şi recitalul în continuare, iar în rest o să văd ce se mai întâmplă. Eu am un cuvânt pe care-l iubesc, se numeşte speranţă. Trăiesc cu speranţă.