OPINIE La „Cultură”, s-a trântit o ușă

Iar aici, din păcate, înafara oricărui bilanț de activitate, lucrurile au scăpat de sub control, fapt de care nu-și dau seama (sau n-au găsit nicio soluție) nici premierul Dacian Cioloș, nici președintele Klaus Iohannis. Căci e mai rău și mai grav decât o simplă schimbare de ministru. Se spune că Necuratul caută (sau generează el însuși) situații complicate, pe care apoi doar el, în stilul și în „folosul” propriu, să le „descâlcească”. Ba înțelepciunea populară a identificat cazuri despre care se zice că „nici (măcar) Dracu’ nu le rezolvă”. Desigur, o simplă figură de stil. Politica românească, în „neputincioșia” ei, dacă nu poate „naște” sau „să învie” ceva, atunci hai să „omoare” pe cineva. Cu toată această întâmplare (petrecută în preajma Paștelui Ortodox), mai piere un mit în politică noastră. Și nu e cel al tehnocratului.

S-a spus și se știe că guvernul tehnocrat Dacian Cioloș a apărut pe un val de mânie populară împotriva politicienilor în urma tragediei de la Clubul Colectiv, ilustrare, fără putință de tăgadă, a funcționării proaste (catastrofale) a unui sistem girat de către aceștia. Din scurt, e drept, noul premier și-a format un guvern după pofta și gustul său, dacă e să dăm crezare zicerii că n-au intervenit/influențat nici partidele, nici președintele în alegerea noii echipe. Cu alte cuvinte, profitând de inhibiția de moment (sau frica) oamenilor din partide, premierul a pus miniștri pe cine a vrut el. De bunăseamă, un asemenea lucru e un miracol și se întâmplă foarte rar în politica de oriunde, pentru că este „împotriva naturii”, regula fiind ca partidele, oamenii influenți, clasa politică să-și promoveze și să-și „împingă” în față oamenii pe toate căile și în orice moment. Aceasta e prima „scăpare” importantă a premierului Cioloș și, deopotrivă, a președintelui Iohannis (niciunul dintre ei „om de partid”), care, primind „pleașcă”, la rândul lor, această oportunitate, n-au prea știut să aprecieze și să evalueze corect această șansă unică.  Desigur, la modul realist, eu nu cred că nu au existat niciun fel de influență de la partide, dar, în același spirit, cred că în guvern au intrat oameni noi, fără legături politice, fără „ancore” și susțineri obscure și cu sincere bune intenții. O a doua greșeală comună (a celor doi conducători de stat) este că n-au analizat în profunzime beneficiile și riscurile unei asemenea ocazii. Ce și cât poate face un ministru independent într-o perioadă relativ limitată, într-o țară în care se fac puține dintr-o multitudine de priorități mereu amânate? Dacă vedeau că se aventurează prea mult unii (și doreau să-i păstreze), ar fi trebuit să-i ocrotească sau să-i avertizeze, dacă apăreau tensiuni și conflicte între miniștri, ar fi trebuit să le știe și să le rezolve, dacă nu erau de acord cu ce fac (periclitând existența guvernului), ar fi trebuit să-i schimbe. Inocența reciprocă (a premierului și a ministrului) invocată la acest nivel înalt al politicii nu este nici scuzabilă, nici acceptabilă. E chiar dovadă de amatorism. Iar detașarea  „olimpiană” a președintelui în raport cu acest caz seamănă a indiferență inconștientă, dacă nu, pur și simplu, a „înțepenire”.  Pe de altă parte, se poate vorbi, fără ezitare, de greșeli elementare de management politic. Nu e permis cuiva, într-o funcție atât de expusă, cum este cea de ministru, oricât de complicată și de dramatică ar fi  situația, să schimbe o decizie de patru ori într-o săptămână, fără nici un rezultat, așa cum a făcut Vlad Alexandrescu la Opera Națională. Nu mai vorbesc că ar fi trebuit să fie informat despre potențialul exploziv al acestui scandal și ar fi trebuit să anticipeze posibila evoluție înainte de a se expune într-un asemenea mod. Nu o făcea pentru propria persoană, ci pentru propria reformă din Ministerul Culturii, care, spune, ar conta mai mult în acest scandal.

Oricum, aceste lucruri par istorie de acum, contează mai mult morala, care nu e de bun augur. Există în societatea românească un reproș etern, profund și public la adresa oamenilor independenți, de bună-credință, competenți etc. că nu se implică în politică. Nu știu dacă Vlad Alexandrescu îndeplinește perfect cerințele unui asemenea profil, dar face o asemenea figură. Important e că eșecul final al „aventurii” sale politice și ministeriale (dacă așa se va închide cazul), va tăia pofta altora de a „face pasul” și va închide gura „galeriei” meritocrației în politică. Mucaliții vor conchide, scurt, că politica în România e, în continuare, pentru „dependenți”, pentru oameni de „rea-credință” și pentru „incompetenți”. Și cu asta se va mai fi trântit a ușă. În nasul lui Cioloș, în nasul lui Iohannis și în nasul nostru, al tuturor.