OPINIE: România nevăzută

Chiar era necesar, căci aveam obligația (ajunsă la scadență) să scriu o lucrare pretențioasă (cu titlul Granițele jurnalismului în era digitală) ce trebuia trimisă la o conferință (obligații profesionale). În fine, în aceste împrejurări, „masa de lucru” a devenit, volens-nolens, „punct de observație și documentare” sui generis pentru acest material. Căci aveam în câmpul vizual, la o distanță rezonabilă de observare, ghena ce deservește vreo trei blocuri din noua locație. N-am putut refuza „subiectul”,așa că, de la o oră la alta, de la o zi la alta, cu dezgust sau curiozitate, timp de o săptămână, am descoperit „o altă țară”, mai puțin văzută, dar nu mai puțin lipsită de înțelesuri:  „țara căutătorilor în gunoaie”, la modul cel mai propriu.

Mi-a atras atenția, din prima zi, gălăgia. Îndeobște, oamenii își duc gunoiul menajer singuri, cu discreție, în liniște, toți facem asta. Am auzit voci șoptite și zgomote (de scotocire), apoi am văzut o femeie cu doi copii (unul în brațe, altul în coșul de gunoi) și am priceput  că ei căutau mâncare. Nu era un lucru tocmai neobișnuit (asta mai văzusem) și nu m-a surprins ceea ce aveam să înțeleg, mai târziu, că e doar primul nivel (primar, ordinar), cel al mâncării găsite în gunoaie. Mi-am zis că e după Paști, se aruncă mâncare, iar unii știu și urmăresc asta. Câtă ignoranță din partea mea! Nu a trecut multă vreme și a apărut încă unul și apoi încă unul … Unii pe jos, alții cu bicicleta, alții cu căruțul, cu două sau cu patruroți. Mai bine îmbrăcați sau mai prost îmbrăcați. Nu-mi venea să cred! Într-o zi am numărat, fără exagerare, zece rânduri de „căutători”. Unii dintre ei, grăbiți , jenați sau doar speriați, alții, „dezinvolți” și foarte meticuloși în căutările lor. „Strânsura” se alege cu grijă din cele patru ghene și se încarcă  în pungi de mână sau sacoșe (de rafie, voluminoase), genți de spate (rucsacuri), lăzi special montate pe biciclete sau cărucioare, cum spuneam, de diverse mărimi și forme. La unii am observat mănuși, iar la alții, smartfon-uri. Mi-au trebuit câteva zile la rând să văd, să înțeleg, să mă dumiresc cine vine, când vine, ce caută, care e „procesul tehnologic”. Și-apoi cine ar fi crezut că gunoaiele pot ascunde atâtea. Iar cei care la început mi-au părut niște „rătăciți” prin zonă, care aruncă o privire întâmplătoare într-un coș de gunoi, sunt de fapt „profesioniști” sau poate chiar „personaje”. Observațiile, puse una peste alta, m-au condus către următoarele constatări:

- „Căutarea în gunoaie” nu mai e o întâmplare, a devenit o ocupație în sine, „asumată” ca atare de unii și transformată în mijloc de subzistență

- În „interiorul profesiei” s-a creat diviziunea muncii. De pildă, unii caută doar mâncare și băutură (pentru consum propriu), dar alții scotocesc după pâine pe care s-o dea la porci. Dar sunt și „hainagii”, care caută haine de tot felul, „lemnagii” (vor doar lemne), „metalgii (căutători a diverse tipuri de metale) sau „cartonagii” (umblă după hârtii și cartoane) sau „pet-agii” etc. Unii sunt atât de specializați, încât o simplă „adulmecare” e lămuritoare și nu se ating de altceva. E adevărat, sunt și căutători „generaliști” care iau tot ce prind, dar cred că sunt cel mai prost văzuți de „breaslă”

- Există „concurență” pentru cine ajunge primul, mai ales în locurile „cele mai bune”. Sunt de obicei „lupi singuratici”, nu vorbesc între ei când se întâlnesc la „locul de muncă”, dar am văzut pe unii care sunau după ajutoare sau își anunțau „ortacii” neconcurenți

- Unii au transformat „căutarea în gunoaie” zilnică într-un fel de ritual: sosesc, își iau mănuși, selectează, pun deoparte, încărcă, leagă și pleacă. Unul dintre „bicicliști”, de fiecare dată la sosire, face o mică buclă, se uită de formă în jur, se îndepărtează, apoi revine și-și începe treaba

- Devin familiari, încât se transformă în „personaje” cu identitate proprie: de pildă, „rusul” are o șapcă cu cozoroc, vine zilnic și nu stă mai mult de 3-4 minute; „drumarul” vine „mascat” în vesta fosforescentă a unui lucrător la drumuri; „legistul” e înalt, slab, cărunt, pletos și cu fața gălbuie;  „domnul” e chiar bine îmbrăcat și nu pare „de-al locului”; „bicicliști” sunt vreo trei, sunt versați și expeditivi, au rază mare de acțiune și sunt foarte selectivi; șamd

- Când sunt „în grafic” (înaintea mașinii de ridicare a gunoiului), niciunul aproape nu pleacă cu mâna goală, fiecare găsește câte ceva; când nu, pleacă resemnați mai departe, pe același traseu zilnic

- „Vechimea” în muncă e vizibilă după atitudine: unora nu le pasă că-i vede sau îi judecă cineva; altora le e teamă și căută orele moarte, din cursul dimineții sau după-amiezii; unii par a înțelege ce fac, alții par total declasați, inerți.

Dacă ne uităm în statistici, cele care arată câtă mâncare se aruncă în țările civilizate (circa 50%), ai zice că România a intrat în „rând cu lumea”. O formă bizară de a constata nivelul de trai dintr-o societate. În alte privințe, nu, căci ceea ce nu mai folosește, românul aruncă la coș, nu pune, frumos, în fața ușii pentru cel sărac. O altă formă de a evalua nivelul de civilitate  al unei țări.

Și da, e o altă Românie, nu știu a câta!