OPINIE Purtători de interese, bătălii simbolice

Precizez de la început că, în opinia mea, prin miză, prin modul de desfășurare și prin posibile consecințe, întâlnirea celor doi, din studioul Antenei 3 (moderată asimetric de Mihai Gâdea),  este mai mult decât o simple „hârjoneală” între doi jurnaliști și altceva decât un gest de „marketing”, excede o posibilă rivalitate profesională și depășește o eventuală animozitate de ordin personal dintre cei doi, ieșind din teritoriul (strict al) unui subiect jurnalistic, trecând în zona interesului public major și „degajând” câteva simptome grave.

Am numit întâi această întâlnire inedită drept experiment jurnalistic. Într-adevăr, cred că e pentru prima oară când în interiorul unui conglomerat media românesc (Intact Media Group) apare o divergență majoră, explicitată public, asupra unei subiect important (Hexi Pharma), între două entități (Gazeta  Sporturilor și Antena 3) aparținând aceluiași trust. E limpede că „accidentul” n-a fost premeditat și că n-a avut „acordul” managementului general al trustului, generând (o eventuală) confuzie și (o posibilă) „tulburare” de interese. Dar s-a întâmplat, cu deosebirea (esențială) că cele două părți beneficiau de susțineri diferite. Astfel, Cătălin Tolontan, având calitatea de manager intermediar și fiind co-autor al seriei de dezvăluiri despre dezinfectanții contrafăcuți de Hexi Pharma, avea de partea sa publicul ziarului, o parte însemnată a societății civile, o întreagă galerie în social media, dar, mai ales, o structură de jurnalist (pentru care subiectul contează înainte de toate), siguranța de sine a managerului de succes (care are întotdeauna dreptate – inclusiv în business), o încăpățânare umană (ce ajută uneori) și niște principii etico-jurnalistice (duse uneori până la caricatură). De cealaltă parte, Mircea Badea, având calitatea de realizator (de succes) al emisiunii „În gura presei” și de „invitat special” al lui Mihai Gâdea în cadrul emisiunii „Sinteza zilei”, avea de partea sa publicul Antenei 3, susținerea lui Mihai Gâdea (director postului) și, prin acesta, a trustului din care făceau parte toți, spontaneitatea (specifică), îndârjirea evidentă (de a avea dreptate cu orice preț) și duplicitatea (în aparenta slujire a interesului public). Tehnic vorbind, eu am văzut cum s-a „bătut” un purtător de „nădragi”, cu altul „de fustă”, un jurnalist declarat și unul disimulat, în care unul a atacat (ca o „țață”), altul s-a apărat (ca un „domn”). Mai important pentru mine a fost experimentul, ca precedent și ca intenții (fratricide), căci, în fond, fiecare a crezut (în cele din urmă) că va câștiga (ceva): Tolontan a vrut să demontreze (cu o doză de bravadă) că are, în continuare, dreptate, că servește interesul public și că nu îi este frică de nimeni; Mircea Badea cu Mihai Gâdea au vrut, evident, să-l „înfunde” și să-și „lichideze” mediatic (ca și credibilitate) colegul. De ce? Pentru un presupus ascendent profesional (noi avem dreptate) sau, mai ales,  pentru un presupus ascendent (de alte) interese (mai puțin transparente). Interesant a fost și pentru publicul de toate categoriile, căci a putut vedea, a putut alege și a avut posibilitatea de a înțelege câte ceva din rosturile jurnalismului într-o societate/democrație jalnică, cum este a noastră.

În același timp și dincolo de asta, pe fondul, formal, al dezbaterii unui subiect de presă important despre o problemă vitală a țării noastre (sănătatea publică),  întâlnirea găzduită de Antena 3 a fost o înfruntare simbolică între două componente antagonice ale societății românești: oamenii simplii, pacienții sistemului (de sănătate), inocenții, băgătorii de seamă (din presă și social media), societatea civilă, în toată neorânduiala ei, pe de-o parte, și vectorii de putere, „managerii” sistemelor, grupurile de interese, profitorii și corupții, în toată diversitatea lor, pe de altă parte. Bineînțeles că asta nu e o chestie nouă, se întâmpă peste tot și tot timpul. Nou nu este nici faptul că această bătălie se duce prin intermediul mass-media, se întâmplă peste tot și tot timpul, cu precizarea că în forme diferite (mai estompate) și pe mize diferite (mai mici). Nou cu adevărat (semn că „cineva~ nu doarme) este cum s-a „cuibărit” acest conflict etern într-unul și același trust de presă (de obicei, un fel de „monolit” ideologic și de interese) și, mai ales, cum a reușit (fără de voia protagoniștilor) să se personalizeze, prin doi jurnaliști puși unul lângă altul. A fost foarte limpede (pentru mine) că, de la un moment dat, cei doi/trei nu mai vorbeau despre dezinfectanți contrafăcuți, despre trei probe fizico-chimice (de concentrație, de sanitație, de eficacitate), despre trei probe (juridice, jurnalistice sau morale) sau despre alte argumente, ci despre starea de funcționalitate/nefuncționalitate a unei țări, despre starea de corupție/necorupție a sistemului public de sănătate, despre nevinovăția/vinovăția unor oameni.

De aceea nu era important dacă și cine câștigă bătălia (dincolo de intenții, posibilități și dorințe), ci că ea a avut loc. Indivizii (oricare dintre ei) pot greși și le este îngăduit să greșească. O țară, în vremuri atât de tulburi, nu are voie să greșească. În orice caz, nu foarte mult și nu tot timpul.