OPINIE Ce nu poate fi escamotat

Cu acest tragic eveniment se petrece, sub ochii noștri, un paradox istoric: cu cât ne îndepărtăm, cu atât lucrurile devin tot mai neclare. Dar asta, slavă Domnului, nu ține de presa românească, de ea ține doar respingerea subiectelor internaționale importante, foarte rare și superficial tratate. Nu înțeleg de ce trebuie să consult presa străină dacă mă interesează un atare subiect și, drept să spun, într-o lume globalizată, sunt nevoit să mă „intereseze” tot mai des. Sunt de părere, în contra managerilor media de la noi, că o știre internațională poate fi și interesantă și inteligibilă (ușor de înțeles) dacă este făcută de oameni pricepuți și bine informați. Nu găsesc decât întâmplător (disparat) informații coerente despre ce se petrece în lume, uneori la fel de (sau mai) importante decât cele de sub nasul nostru, acestea partizane, evazioniste, conjuncturale, lipsite de profunzime, de multe ori. Iar televiziunile de știri nu fac excepție, dimpotrivă. De pildă, părem a fi interesați de soarta și evoluția UE (în noul context),  dar nu știm și nu înțelegem ce se întâmplă în țările decidente ale acesteia (Germania și Franța), amândouă aflate în perioade preelectorale.  Bunăoară, au fost alegeri în landul Mecklenburg – Vorpommern (mic, dar reprezentativ) unde rezultatul ar pune pe gânduri pe oricine: pe primul loc a fost SPD (social-democrații -opoziția), pe locul doi, AfD (un partid extremist antiimigrație), și abia pe locul trei CDU (creștin-democrații aflați la guvernare). Cu alte cuvinte, dacă procentele s-ar menține la alegerile generale, Angela Merkel (și partidul ei) ar dispărea de la conducerea Germaniei și de la timona UE (greu de închipuit), ceea ce ar putea schimba radical destinul și structura UE. Nu-i așa!? Sau faptul că în Franța (la alegerile primare) republicanii și-au definitivat lista de opt candidați, șapte bărbați și o femeie, „doi bonapartiști și alți trei orléaniști” (vorba unuia), dintre care își vor alege candidatul pentru alegerile prezidențiale din 2017, foarte probabil, viitorul președinte al Franței. Printre ei, același Nicolas Sarcozy (dacă va fi lăsat de justiție), foști prim-miniștri și ministri. Cu ce discurs va câștiga dreapta franceză alegerile (și cu ce urmări), cum se vor poziționa în raport cu Frontul Național (extrema dreaptă) și ce vor face după alegeri sunt întrebări, pentru o Franță șubredă și în pierdere de prestigiu, la care nimeni nu știe răspunsul. D’accord?

De cealaltă parte (a socialiștilor la putere), Francois Hollande, președintele „sortant”, tocmai acum și-a găsi să vină în România când nu prea mai e mare lucru de zis și de făcut. E bine și așa, dacă nu se poate altfel. Mă aștept, sincer, la bârfe și la tratarea pe larg a „gafelor” lui Klaus Iohannis.  Mai rețin cu titlu de inventar (și ca sugestie pentru candidații autohtoni) că un fost ministru al Economiei, Emmanuel Macron, cu „figură de filosof”, despre care se spune că ar fost asistentul lui Paul Ricouer, a demisionat din guvernul Manuel Valls pentru a-și anunța candidatura la alegerile primare din Partidul Socialist. El folosește (ceva asemănător lui Barack Obama) „analiza de date”, ca unealtă electorală inedită, pentru a palpa „la fix” așteptările alegătorilor francezi.  Cine știe, s-ar putea să fie candidatul surpriză din aceste alegeri.

Pe de altă parte, presa românească s-a arătat mai interesată de „întâlnirea secretă” dintre Liviu Dragnea și Victor Ponta (îndelung „dezbătută”), decât de acordul (secret?) de la Geneva dintre SUA și Rusia (prin John Kerry și Serghei Lavrov), prin care s-a redesenat, în doi, o nouă hartă de putere/influență în Orientul Mijlociu și în lume. Ar trebui să existe o logică și o continuitate în aceste știri (externe), pentru a nu fi nevoiți să maimuțărim (nepregătiți) pe alții când se întâmplă câte ceva foarte grav în lume și trebuie „să dăm și noi” breaking news.

Altminteri, se întâmplă și aici „lucruri”, de pildă începe noul an școlar, iarăși (ca întotdeauna), „lung prilej de bârfe și de șușanele”. Critici, indignare, tânguieli și cam atât. Cum poate fi „ținut la spate” un sistem uriaș „de interese” (în care fiecare familie are cel puțin un „școlar”) mi-e greu să înțeleg. În prim-plan intern ar fi și diferendul (războiul) dintre DNA și SRI, cu un început de prohod cântat „anticorupției” din România. Sigur că acesta este un subiect separat și important în sine. Dar pot spune că nu mi-a plăcut niciodată cum a făcut (nu ce a făcut) DNA, n-am fost de acord cu existența lui (din cauza modului discreționar de a acționa), dar am sfârșit prin a-i recunoaște utilitatea și cred în continuare că este necesar, chiar așa imperfect și discreționar cum este și acum. Iar problema inderizabilității lui (de fapt a corupției ce se vrea netulburată) este una dintre principalele probleme ale societății românești. Care n-are cum să fie escamotată.