Lecțiile etice ale crizei: perspectiva religioasă (2)

Aşa că dacă atunci, în perioada interbelică, Mircea Vulcănescu, spunea că „problema care ni se pune este extrem de gravă şi de grea”, că ea necesită ... „spre a fi dezlegată în chip satisfăcător o întreagă concepţie despre lume şi viaţă”; cu atât mai gravă şi mai grea este astăzi. Atunci Vulcănescu le creionase ascoriştilor un plan de cercetare în legătură cu subiectul ce ne interesează şi-i sfătuia să definească ideea de „criză spirituală” degajând-o de noţiunile particulare întrebuinţate în medicină şi economie.

Înainte de a lămuri ideea de „criză” a făcut un excurs în istorie. „De crize istorice, auzim adesea, atunci când se vorbeşte despre raporturile creştinismului cu Imperiul Roman; se spune, apoi, că Renaşterea e o criză a spiritului Veacului de Mijloc; că Reforma e o criză a catolicismului, sau că, pe timpul Frondelor, regalitatea franceză trecea prin criză”.

În context cu cele afirmate mai sus, noţiunea de „criză” se referă la o stare dinamică, la o devenire. Criza înseamnă „o schimbare, o trecere, un moment de schimbare, de răsturnare de tendinţe, o tulburare mai mult sau mai puţin bruscă, însă întotdeauna simţită”. Numai că starea de criză apare „ în momentul în care un proces normal de devenire se găseşte în stare de abatere, sau de schimbare de direcţie, sau de tendinţă”.

Care e procesul normal de devenire? Este cel de spiritualizare în Hristos. Lucrarea Bisericii în lume nu se sfârşeşte „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13).

Încercarea unora, oricine ar fi ei, de a deturna omenirea de la acest proces normal de devenire duce la criză spirituală. Idei ca cea de etică laică, de spiritualitate laică, de newage-ism, camuflează o nedeclarată tendinţă anticristică.

Aproprierea de Hristos ne apropie şi de semeni. Cu cât eşti un om mai duhovnicesc, cu cât eşti mai aproape de Hristos, ai o relaţie vie cu oamenii. „Nu trebuie să uităm o clipă că centrul este Hristos, zice Părintele Stăniloae. Cu toţii tindem spre El, şi comuniunea noastră nu poate fi decât în El. «Ca toţi să fie una cu Mine» - spune Iisus. Dacă nu suntem «una» în noi, nu putem fi «una» nici în El. Hristos a venit să refacă unitatea. Unde nu e unitate, unde e egoism, acolo e păcat. Păcatul este dezbinare, despărţire, produsă de mândrie, de lăcomie, de slavă deşartă”.

Starea de răutate ce domneşte în lume se datorează îndepărtării de Hristos şi este dovada unei crize spirituale. Faptul că omul de astăzi este robul celor două patimi, erotismul şi iubirea de bani, sunt semne ale egoismului exacerbat care îl face să vadă în semenul său un mijloc de câştig bănesc sau un obiect de a-şi satisface plăcerile senzuale. Şi de aici se declanşează lupta. Spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că „aşa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele şi noi cei ce suntem de aceeaşi fire ne mâncăm unii pe alţii ca reptilele şi fiarele”.

Care ar fi starea normală de devenire? Cea propusă de Evanghelie, „în sensul unei adeziuni personale la invitaţia care ne propune Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), adică Sensul divin al realităţii perceput din interiorul comuniunii de iubire temporală şi veşnică a omului cu Dumnezeu. Dar, pe măsură ce Cuvântul Evangheliei lui Hristos cu sensul şi căldura lui printr-o sălăşluire a Sa în noi (Ioan 14, 23), adică devine pentru noi adevăr existenţial, experimentabil, asimilabil pentru că este asimilator al vieţii noastre, atunci adeziunea la Evanghelie se descoperă şi se realizează din ce în ce mai mult ca ataşament faţă de Persoana lui Hristos, ca dăruire de Sine lui Dumnezeu, a Cărui prezenţă iubitoare devine centrul, izvorul şi suportul vieţii noastre. Iubirea Lui dă întregii vieţi şi întregii realităţi o semnificaţie nouă, şi anume: pentru noi, adevărata existenţă se înrădăcinează şi se împlineşte «în» şi «cu» Dumnezeu”. Altfel nu putem scăpa de criză, pentru că ne abatem de la procesul normal de devenire.

Criza spirituală, pe tărâm religios, este evidenţiată de puzderia de religii şi confesiuni ce apar şi de slabul progres al mişcării ecumenice în cadrul creştinismului. Noi ştim că Ortodoxia ne oferă viaţă nouă «în» Hristos şi «cu» Hristos, condusă de Duhul Sfânt, că Ortodoxia păstrează adevărul de credinţă nealterat, dar putem fi indiferenţi la viaţa spirituală a celorlalţi?

Biserica Ortodoxă, al cărei Cap este Hristos, nu intră într-o criză spirituală. Dar unii dintre credincioşii ei? Din moment ce nu mai merg cu regularitate la Sfânta Liturghie, nu se spovedesc, nu se împărtăşesc, n-au o viaţă de rugăciune, oare acestea nu sunt semne de criză spirituală? Am fi ipocriţi dacă n-am recunoaşte că există o criză spirituală ale cărei proporţii le ştie numai Dumnezeu.