Alessandro Baricco, la Cluj: Plăcerea lecturii nu va dispărea

„E adevărat că scriu cărţi, dar fac lucuri diverse. Sunt poate între primii care am făcut ceea ce copiii noştri vor face cu toţi... o meserie care are multe nume şi niciunul în particular: film, televiziune, teatru, benzi desenate, romane, eseuri, e dificil de zis ce meserie faci. Văd că în şcoala mea (Şcoala Holden, pe care a fondat-o, n.red.), toţi copiii sunt aşa, nu e niciunul care are ca vis să scrie o carte; visează să facă un joc video, o carte, să lucreze în tv, să pornească un start-up, să programeze un software, e o umanitate nouă şi foarte incitantă. Am avut de-a lungul vieţii problema să înţeleg ce meserie fac”, a mărturisit Alessandro Baricco în cuvântul de mulţumire cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa pe care l-a primit din partea Univeresităţii Babeş-Bolyai şi a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”.

Sâmbătă, în cadrul Festivalului de Carte Transilvania din Cluj-Napoca, al cărui invitat de onoare a fost, Alessandro Baricco a participat la un dialog cu publicul, moderat de Dinu Flămând, în aula Auditorium Maximum. Scriitorul a povestit între altele despre plăcerea lecturii, transformările lumii de astăzi şi experienţa sa ca jurnalist care a relatat de la politică la sport.

„Nu credeam că voi scrie cu telefonul”

Autor al unor eseuri despre mutaţiile de obiceiuri şi de civilizaţie din lumea contemporană, reunite în volumul „Barbarii”, Baricco a fost întrebat despre schimbările pe care le experimentează societatea modernă astăzi: "Mutaţia este foarte vizibilă, cel mai tare la tineri, la copiii noştri, dar mutaţia evidentă se vede în viaţa tuturor. Aproape toate gesturile noastre obişnuite s-au schimbat în ultimii 20 de ani, într-un mod imprevizibil. Pot să dau ca exemplu telefonul. Când aveam 20 de ani dădeam telefoane, era telefonul cu cablul care intra în zid, se găsea doar acasă, nu puteam să îl iau cu mine. Puteam să mă gândesc că într-o zi se va dezvolta sau să îmi imaginez că la un moment dat cineva va găsi un mod de a da un telefon și fără fir. Dar nicium nu mi-aș fi putut imagina că aș fi putut să scriu într-un telefon. Și tote mutațiile care au avut loc sunt de acest fel, substanțial imprevizibile. Și din acest motiv gesturile noastre s-au schimbat complet”, a punctat scriitorul.

"Plăcerea lecturii va dura"

Autor a mai bine de zece romane, din care o mare parte traduse în română, omul de cultură a răspuns şi la o întrebare despre plăcrea lecturii în contextul „epocii vitezei”: „Sunt unele lucruri ale oamenilor care nu se schimbă niciodată. Se schimbă totul în jurul lor dar sunt puncte solide care fac parte din noi. Când aveam 15 ani în jurul meu era o lume complet diferită, dar dacă ar trebui să zic după atâţia ani, mi s-au schimbat toate gesturile, dar (eu, n.red.) sunt la fel ca atunci. Am aceleaşi temeri, limite, talente şi asta e valabil nu doar pentru mine ci pentru toată umanitatea. Toţi avem în continuare temeri, toţi continuăm să iubim, să avem dorinţe, limite, talente. În lectură s-a conservat un anumit tip de plăcere. Franco Moretti, care a fost aici de curând, foloseşte o expresie foarte frumoasă ca să definească plăcerea lecturii. Expresia este 'o pasiune calmă'. O pasiune pe care oamenii o au şi pe care o vor păstra chiar dacă o să se schimbe cărţile şi va dura poate nu pentru totdeauna dar cu siguranţă pentru încă câteva secole. Cărţile mele nu, dar ale lui Proust sau ale lui Melville vor fi în continuare citite”, a arătat el.

Balzac în secole diferite

Autorul unor romane precum "Castele de furie" sau "Mătase" a vorbit despre receptarea unor cărţi "clasice" în epoci diferite: „Cu siguranţă creierul care le va citi va fi diferit. Misterul cărţilor este că au fost scrise pentru creiere care nu mai există. Şi totuşi le plac şi creierelor care sunt mai mult puternice. Şi acest lucru este fantastic. Cititorul de Balzac era un cititor copil şi mi se pare incredibil că şi mie îmi place Balzac. Gândi-ţi-vă ce putere era în acele cărţi. Dar faţă de mine un cititor al lui Balzac era un copil de 5 ani. Gândiţi-vă cum este să citeşti o carte de Balzac înainte şi după apariţia cinematografului. Noi când citim Balzac vedem în minte scene din filme. Dar contemporanii lui Balzac ce vedeau? Cu siguranţă nu asta. Poate sunt oameni care o dată în viaţă au ajuns la viteza maximă de atunci, 50 de kilometri pe oră. Când Balzac zice: pentru ei însemna aşa (schiţează o mişcare orizontală lentă a mâinii, n.red.). Eu citesc văd aşa: (schiţează o mişcare orizontală rapidă a mâinii, n.red.). Şi ambii îl adorăm pe Balzac: incredibil”, a conchis scriitorul. Întrebat despre caracteristicile personajelor sale, Baricco a afirmat că acestea rezultă dintr-un demers instinctiv: „Scriitorii sunt animale. Au o mişcare care este tipic animală şi nu scriu în baza unei teorii, doar scriitorii mediocri scriu în baza teoriei. La copii înţelegi imediat. Când îi întrebi ce carte scrii, cel care răspunde: ‘Scriu o carte despre România, obiceiurile românilor...’, ‘despre...’, nu are talent”, a explicat Baricco.

"Câte ceva din toate"

Alessandro Baricco a vorbit succint şi despre traseul său profesional. Absolvent de Filosofie, el a început în anii ’90 colaborarea cu diverse publicaţii de presă din Italia: „La început am scris despre muzica clasică, ceea ce interesa pe puţini, un grup restrâns. Apoi am început să scriu pentru ziare, despre lucruri pe care mă interesau. Subiectele erau foarte diverse. Am scris mult şi despre sport şi în special despre sporturile pe care nu le cunoşteam bine, polo, rugby şi călătoream mult ca să le cunosc. Când nu cunoşti bine această lume ai o privire nevinovată, te minunezi tot timpul, eşti ca un copil. Vezi lucruri pe care mulţi nu le văd. Şi apoi toate lucrurile acestea le scriam şi le povesteam. Am scris despre sport, la fel cum scriam despre politică, am fost în SUA la Convenţia Partidului Democarat, apoi am fost la Indianapolis să scriu despre cursa de 500 de mile, dar am scris articole şi despre peisaje. Deci câte ceva din toate”, a povestit el.

Critic muzical şi scriitor

Născut la Torino, în 1958, Alessandro Baricco este licenţiat în filozofie, cu Gianni Vattimo și a început de asemenea studiul pianului, la Conservator. A publicat cronici şi eseuri muzicale, iar în 1991 a debutat în literatură cu romanul Castele de furie (Castelli di rabbia; Humanitas Fiction, 2007). Ulterior a devenit unul dintre cei mai citiți și iubiți scriitori italieni, iar monologul său teatral, Novecento a fost baza unui film, „Legenda pianistului de pe ocean”, realizat de Giuseppe Tornatore a realizat filmul Legenda pianistului de pe ocean, și Davila Roa (1996). A lucrat de asemenea în tv, radio, prsă scrisă, teatru. Ca jurnalist a abordat subiecte multiple, de la politică la cronici sportive. În anul 1993 a co-înființat la Torino Scuola Holden, dedicată creativității narative și artelor performative.