OPINIE America alege: între „răul cel mic” și „fie ce-o fi”

Căci este desemnat, cu acest prilej, nu doar șeful executivului american sau președintele celui mai dezvoltat stat, dar și comandantul celei mai mari armate din câte există și, cum se spune, „cel mai puternic om de pe planetă”. Am înțeles asta după terminarea celui „de-al doilea război mondial”, în timpul „războiului rece” și înțelegem și mai bine acum în „războiul globalizării” când interesele statelor, grupurilor și indivizilor sunt afectate și interferează (politic, economic, militar, mediatic, strategic etc.) mai mult ca niciodată.

Oricât ai fi de indiferent față de mersul țării și al lumii, oricât ai fi de apolitic și de izolat, zarva „tămbălăului electoral” american a pătruns aproape în fiecare casă din „satul global”, fiecare „consătean” regăsind o miză în acest joc. Se spune că niciodată niște alegeri pe glob nu au fost atât de urmărite, dar, în egală măsură, că niciodată alegerile americane nu au fost atât de mizerabile, de slabe, de imprevizibile și impredictibile, de lipsite de valoare și competitivitate și cu rezultate mai proaste, indiferent de câștigător. Cu siguranță, între toate acestea există o legătură și, pe drept cuvânt, suntem îndreptățiți cu toții să ne întrebăm de ce și să încercăm să găsim un răspuns, dacă tot suntem în joc.

S-a vorbit și s-a scris enorm de mult despre înfruntarea dintre democrata (de modă veche) Hillary Clinton și pseudo-republicanul (de modă nouă) Donald Trump, aflați într-o competiție (cea mai lungă din istoria Americii) de 500 de zile. Cu toate că a durat atât de mult și cei doi se conturau oarecum ca favoriți, campania electorală (intensă și gălăgioasă), cu primare cu tot, n-a lămurit nimic, s-a învârtit în cerc, fără progres, fără clarificări, fără un favorit cert și fără o soluție  general acceptabilă. Ambițioasa și arhicunoscuta doamnă Clinton (opt ani ca „Primă Doamnă”, candidat în 2008 împotriva lui B. Obama, ani de zile șef al Departamentului de Stat și din nou candidat în 2016), reprezentând „politica clasică americană”, și-a anihilat adversarii din Partidul Democrat, mai degrabă decât i-a bătut (Bernie Sanders), iar în bătălia finală a intrat cu niște email-uri problematice (între neglijență, imprudență și vină penală) și cu imaginea (detestată) de om dispus să facă orice pentru a obține puterea. Programul politic, campania, dezbaterile TV, susținerea presei și a vedetelor etc. n-au putut schimba deloc această „zestre” a neîncrederii. De cealaltă parte, s-a plasat republicanul de ocazie și miliardarul Donald Trump, din postura candidatului care n-are rival în partid (Republican), n-are partid (aflat în derivă), dar a „cuvântătorului” antisistem. Identificând toate racilele politicii interne și externe americane, Trump, cu experiență de showman TV,  a pus totul în registrul unei butaforii electorale, mizând pe și captând capitalul de neîncredere al americanilor. Cu toate că a scandalizat o întreagă lume cu „soluțiile” sale (expulzarea a 12 milioane de emigranți, „marele zid mexican”, arestarea contracandidatului, dezangajarea NATO, „prietenia” cu Putin etc.), în ciuda faptului de a fi fost numit „bufon”, „fanfaron”, „nebun” și a nu i se fi dat nicio șansă, Trump a rămas până la capăt în cursa pentru președinție, șocând o întreagă lume și generând un uriaș paradox al globalizării: Hillary ca și candidat este preferată de întreaga lume (ca simbol al statu quo-ului), dar uimește și enervează ca indezirabilă „acasă”; Trump este detestat de toți ca și candidat (ca simbol al nesiguranței și impredictibilității), dar uimește  ca „acceptabil” pentru americani. Campania electorală n-a dat un câștigător, dar a sporit neîncrederea întregii lumi în sistemul politic american (în fața unui mare rateu). Hillary Clinton, ce reprezintă covârșitor soluția sigură, a devenit tot mai antipatică (și) înafara SUA, câtăvreme Donald Trump, ce reprezintă covârșitor soluția riscantă, a devenit tot mai puțin „antipatic” (căci „simpatic” ar fi prea mult) (și) înafara SUA. Aici se joacă meciul, între filosofia (atât de cunoscută nouă) a „răului celui mai mic” și cea a lui „fie ce-o fi” (că mai rău nu poate fi), neuitând nicio clipă că de votat votează doar americanii (pentru interesele lor „egoiste”), iar noi, toți ceilalți, avem calitatea de „chibiți” și de eventuali profitori/perdanți de ocazie.  

Bineînțeles că acesta e doar vârful aisbergului și că discuția adevărată de-abia de aici ar începe. Căci nu întâmplător (și) America e fracturată, polarizată și dispusă, din disperare, să se dea în mâna unui aventurier, care nici el nu știe ce va face după câștigarea alegerilor, asemenea învingătorilor Brexitului. Putem spune că ne găsim (după Brexit) în fața celui de-al doilea mare avertisment din partea cetățenilor la adresa politicii actuale și a liderilor ei. Al treilea ar putea veni curând din Franța sau Germania, neștiind bine nici ce înseamnă, nici dacă vor mai fi și altele și nici ce ar putea să urmeze.

Dacă câștigă Hillary, s-ar putea amâna, dacă învinge Trump, s-ar putea să se „grăbească”. Nu ne rămâne decât să fim optimiști.