Un exemplu pentru pensionari. Care e rețeta vieții fără de moarte?

Poate că trupul nu îi mai ajută așa mult, poate că îi mai doare câte ceva, un picior de la reumatism, spatele, nu mai văd, nu mai aud așa bine sau pur și simplu le tremură mâna pe cana de ceai, dar mintea le e sănătoasă și mereu trează, fiind izvor de înțelepciune pentru generațiile tinere.

Locul în care un grup, de câțiva zeci de bătrâni, a găsit rețeta “vieții fără de moarte…” se numește „Fundația pentru Îngrijirea Vârstnicului”, un centru de zi unde bătrânii socializează și desfășoară activități cultural-artistice.

Aici Monitorul de Cluj l-a întâlnit pe profesorul pensionar Alexandru Cucu, aflat la masa lui de scris. Tocmai terminaseră de scris o nouă carte. Nu demult a împlinit onorabila vârstă de 78 de ani, dar în cazul dumnealui cele două cifre sunt doar simbolice, deoarece sufletul e unul tânăr, iar acest lucru se poate vedea din pasiunea cu care prestează muncă de voluntariat, remarcându-se cu predilecție în coordonarea activităților cultural-artistice ale Fundației.

De ce veniți la acest centru?

Eu am fost o viață întreagă dascăl (profesor de biologie), soția a murit acum 22 de ani și mi-am găsit aici refugiul. Într-un fel am găsit ocazia să continui munca pe care am prestat-o cu ardoare la școală.

E un loc în care uitați pentru câteva ore de singurătate?

Trecând 22 de ani, regretul rămâne, rănile răman, dar trebuie să recunosc că nu mă gândesc zilnic la așa ceva, însă totuși singurătatea e ucigătoare. Copiii mei sunt la casele lor. Fiica mea e peste Ocean, fiul meu este prorector la Politehnică, are familia lui, și-atunci este bine să ne vedem din când în când, dar cel mai mult timp tot singur rămân. Și repet, mi-am găsit aici refugiul în ceea ce fac, nu numai faptul că vin la acest centru.

Despre ce e vorba în această Fundație?

Fundația are un centru de zi, unde noi venim, socializăm. Se joacă table. Se joacă remi. Se joacă șah, cărți și eu am văzut că centru de zi ar fi mai frumos dacă mi-aș aduce și eu contribuția. Și-atunci cam tot ce vedeți în jurul nostru mi se datorează. Am vrut ca cel care ne trece pragul să-și facă o impresie bună despre cea de-a doua noastră casă. Și în afară de asta, cu elevii mei făceam multe excursii, le facem și aici și mai ales activitatea culturală pe care o desfășurăm.

Se pare că dumneavoastră aveți un rol mai special aici, care este acesta?

Eu de când sunt aici, de 12 ani de zile, sunt să zic așa, regizor, scenograf, interpret în formația cultural artistică ai căror membri i-am numit pretențios: “trupa de șoc”. Eu realizez și coordonez programele artistice. Acum câțiva ani am desfășurat o activitate mai de amploare, în “buricul târgului” și m-am gândit că așa vom face și anul acesta, o activitate pe care să o dăm în afara localității. […] Oamenii mei din trupă tare, tare mult iubesc să se deplaseze în afară. Și-atunci cu niște eforturi financiare minime, cu trei taxiuri mici pe care le avem din Fundație, să mergem la Turda și după aceea să ne și relaxăm la Cheile Turzii, iar în “buricul târgului” să prestăm un program artistic unde eu în prealabil să convoc toate celelalte fundații de vârstnici din oraș. Eu am lucrat cu elevii atâția ani, nu-i același lucru să lucrezi cu vârstnicii să știți […].

Am văzut că scriați. La ce lucrați?

Acum câțiva ani de zile noi am scos o carte, o antologie defapt, iar acum 3 ani am mai scos o carte pe care am intitulat-o “Nostalgia amintirilor” și-atunci am crezut că este ultima, fiind profesor de biologie, nu sunt specialist în așa ceva, dar m-am gândit că mai aveam încă ceva de arătat dumneavoastră sau celor care doresc să deschidă o carte. […] Cartea asta are un titlu provizoriu și cred că așa va rămâne: „Și se duc...”. Din nefericire în carte mă refer la niște oameni din jurul meu, rude, prieteni din afara centrului sau din centru care s-au dus. Și-ar fi bine să ne mai gândim puțin și la ei.

Se vede că scrieți cu drag, cum s-a realizat tranziția asta de la profesor de biologie la scriitor?

Eu la tinerețea mea eram un copil de la țară, dintr-o familie cu 7 copii, niște copii amărâți și Dumnezeu să-l ierte pe tatăl meu, care în 1947 a avut sclipirea de a se muta la Cluj, altminteri poate și acum eram în mocirla din Iuriu de Câmpie. Și-atunci am venit la Cluj, ne-am apucat de muncă și eu pe la 12 ani simțeam că îmi place să fiu profesor. Și pe frații mei mai mici îi puneam pe niște scaune, le dădeam niște hârtii și le puneam note. Când am terminat liceul eram un elev foarte naiv, șters, nu mă vedea nimeni și m-am orientat spre agronomie. Sunt absolvent al Institutului Agronomic din Cluj-Napoca, am intrat în învățământ ca profesor necalificat, după aceea am făcut Institutul Pedagogic de 3 ani, și apoi am continuat la Universitatea “Victor Babeș” la Facultatea de Biologie. Deci am avut ceva școală la viața mea. Cărțile au venit ca o alinare, iar cartea asta a mea: “Nostalgia amintirilor” e cântecul vieții mele, că totuși sunt 78 de ani de viață.

Deci dacă parcurgem această carte e ca și cum ne-am plimba prin viața profesorului Alexandru Cucu?

Da. Cartea “Nostalgia amintirilor” are trei părți, prima poate fi destinată unui eventual fost elev de-al meu, un cititor tânăr care poate să vadă din cartea aceasta că și pornind de jos, de la o casă neelectrificată, cu lut pe jos, în condiții precare, poți ajunge undeva destul de sus, dar să-ți fie dragă munca și să o desfășori cu pasiune. A doua parte ar fi un fel de ghid pentru cineva care vrea să cunoască un pic lumea, pentru că după ce am intrat la pensie, fiind singur, am încercat să ies puțin în afara țării și să văd câteva lucruri din această lume mare, printre care profitând de faptul că fiica mea este în Statele Unite, am fost și acolo. Și a treia parte este scrisă pe baza pasiunii pentru activitățile de voluntariat, pe care le fac. Astfel, am fost declarant voluntarul senior al anului 2007 și acum 4 ani, la București, am primit diploma de excelență pentru cel mai activ voluntar senior din România.

Credeți că prin intermediul acestei fundații de vârstnici ați găsit rețeta „vieții fără de moarte și a tinereții fără bătrânețe”?

Sincer da. Deși am 78 de ani, mă simt foarte tânăr, moartea mi se pare foarte îndepărtată, parcă nici nu ar exista. Secretul este să faci mereu ceva, să îți ocupi timpul, să îți pui creierul la contribuție. Făcând asta mulți bătrâni nu s-ar mai confrunta cu bolile mentale. Maxima mea în viață, pe care cred că ar trebui să o rețină toți oamenii de vârsta mea, este: “Oricând îți mai rămâne destulă putere pentru a duce la bun sfârșit ceea ce ai pornit din convingere!”