Icoana Schimbării la Faţă

Pericopa de la Sfântul Matei ne istoriseşte faptul că Iisus a luat cu sine pe apostolii Petru, Iacov şi Ioan şi s-au urcat pe muntele Taborului schimbându-se la faţă înaintea lor.  El purta haine strălucitoare, alături fiind profeţii Vechiului Testament, Moise şi Ilie.

Scena este împlinită de cuvintele Tatălui şi de norul luminos: Acesta este Fiul meu cel iubit, în care bine am voit. Pe acesta să-l ascultaţi.

Sfântul Marcu sintetizează acest eveniment, relatând că Iisus s-a schimbat la faţă înaintea lor, iar veştmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul.

Dintre Sfinţii Părinţi, Ioan Gură de Aur constata spaima apostolilor ce au căzut cu faţa la pământ la vederea luminii puternice, iar Grigore Palama este cel care dezvoltă tema luminii necuprinse şi necreate a lui Dumnezeu ce s-a arătat pe Tabor. Momentul sărbătoresc este cinstit la data de 6 august, iar despre acest eveniment se crede că ar fi fost prăznuit încă din veacul al IV-lea de către Sfânta Elena, pe locul de pe muntele Taborului, acolo unde Domnul s-a schimbat la faţă. Atât în Răsărit cât şi în Apus serbarea ei o aflăm a fi menţionată încă din prima jumătate a veacului al V-lea, de când avem cuvântări festive ţinute de patriarhul Proclu al Constantinopolului, Sfântul Chiril al Alexandriei, papa Leon cel Mare.

Sărbătorirea acestui praznic s-a generalizat în întreg Răsăritul prin secolul al VIII-lea când Sfinţii Ioan Damaschinul şi Cosma Melodul compun imnuri pentru slujba zilei.

La noi în ţară, sărbătoarea este cunoscută şi sub numele de Preobrajenia sau Probejenia.

Ca sărbătoare împărătească este inclusă în cele 12 icoane prăznicare, aflându-se pictată în registrul superior al catapetesmei, deasupra icoanelor Mântuitorului şi a Fecioarei cu Pruncul.

Iconografia temei e aproape aceeaşi, neschimbată, cuprinzând într-o formă sintetică trei munţi stilizaţi pe a căror vârfuri sunt aşezaţi Mântuitorul în centru şi profeţii Moise şi Ilie în cele două părţi simetrice. La baza muntelui sunt pictaţi cei trei apostoli amintiţi, astfel se poate sesiza contrastul vădit între cele două părţi compoziţionale. Partea superioară, în care Hristos apare ierarhizat şi imobilizat, dominat de o pace transcedentă, înconjurat de chipurile lui Moise şi Ilie, ce construiesc împreună un cerc perfect. Partea inferioară prezintă pe cei trei apostoli care par a fi aruncaţi de pe vârful abrupt, înspăimântaţi de viziunea strălucitoare. Aceasta opoziţie accentuează cu mijloace artistice caracterul necreat al luminii în scena Schimbării la Faţă.

Analizând evenimentul tainic după relatarea Sfântului Evanghelist Luca ni se menţionează că cei trei apostoli s-au trezit din somn şi au văzut slava Domnului. Sfântul Petru va fi în cele mai multe cazuri redat în genunchi, sprijinit în mâna stângă, iar cu mâna dreaptă ridicată spre ochi sugerează ideea neputinţei de a privi lumina divină. Sfântul Ioan păstrându-şi mai totdeauna locul central, cade, întors fiind cu spatele la lumină. Sfântul Iacob este pictat ori fugind ori prăvălindu-se pe spate.

Hristos, elementul central al compoziţiei este în ceruri (în icoane El nu atinge cu picioarele muntele), aşezat fiind într-o mandorlă formată din cercuri (sau forme ovale) concentrice ce simbolizează totalitatea sferelor universului creat. Aceste cercuri cuprind misterele creaţiei divine. Prezenţa unei stele cu cinci colţuri înscrise în spaţiul circular, ilustrează norul luminos, semn al Duhului Sfânt şi izvor transcendental al energiilor divine.

Cei doi profeţi simbolizează Legea Veche şi profeţiile, moartea şi viaţa, deoarece Moise a murit, dar Ilie a fost răpit viu la cer într-un car de foc; cei doi sunt consideraţi mari vizionari de pe munţii Sinai şi Carmel.

Dionisie din Furna descrie modul în care trebuie a fi redată scena în iconografie:

Munte cu trei vârfuri în vârful cel din mijloc Hristos, cu haine albe ca lumina, stând şi binecuvântând, şi împrejurul Lui lumină cu raze, în vârful cel din dreapta proorocul Moise, ţinând tablele, iar în vârful cel de-a stânga, Ilie şi amândoi stând plecaţi ca nişte slugi cu rugăminte, privind către Hristos. Şi mai în jos de Hristos trei Apostoli: Petru, Iacov şi Ioan fratele lui, zăcând jos pe brânci cu faţa la pământ şi uitându-se în sus uimiţi. Şi dinapoi, pe o parte a muntelui, iarăşi Hristos, suindu-se cu cei trei apostoli şi arătându-le vârful muntelui. Şi de cealalaltă parte a muntelui, iarăşi Apostolii coborându-se cu frică şi uitându-se înapoi, şi Hristos se coboară pe urma lor binecuvântându-i.

Revenind la analiza icoanei, amintim că unul din cele mai vechi exemple vizând acest subiect este mozaicul de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, unde Sfinţii Apostoli Ioan şi Iacov sunt pictaţi în genunchi, ridicând braţele în gestul rugăciunii, în timp ce Sfântul Petru este redat cu capul plecat, ferindu-se de lumina cea mare şi purtând în mână un cort mic. În unele reprezentări, cele trei figuri de la baza compoziţiei sunt pictate fără nimburi, iar alteori, precum în veacul al XI-lea, aureola îl încadrează doar pe Iisus.

Prin Schimbarea la Față a Domnului, Hristos și-a arătat strălucirea Sa dumnezeiască, înainte de Patima și Învierea Sa, tocmai pentru a lumina mințile ucenicilor și ale noastre spre a înțelege că El s-a dat pe sine însuși de bunăvoie pentru mântuirea lumii.

Alături de icoana pe care o vedem în ziua praznicului, cântările bisericii transpun în acord armonic această taină mai presus de firea noastră omenească: În munte te-ai schimbat la Față și; pe cât au cuprins ucenicii Tăi, Slava Ta, Hristoase Dumnezeule, au înțeles că dacă Te vor vedea răstignit, să cunoască patima Ta cea de bunăvoie și lumii să propovăduiască că Tu ești cu adevărat raza Tatălui ( Condacul sărbătorii).