OPINIE. Pe mâna altora

Așadar, preocuparea și întrebarea ce murmură în mintea aderenților #rezist e dacă mitingul acesta (cel mai consistent din toamnă încoace) e un punct de inflexiune sau doar un foc de paie, peste care puterea pesedistă va trece fără scrupule. Încă se poate discuta despre asta.

Chiar dacă e subiectul momentului (și aprinde un licăr de speranță), chiar dacă e o  problemă importantă la mijloc (ce n-a fost tranșată încă), cred că e (doar) o parte a unei teme/dileme mai mari a societății românești: încotro merge țară, cât de grave și de ireversibile sunt derapajele momentului, ce tip de societate avem, care va fi locul României într-o lume și o Europă aflate în proces de reconfigurare. Am mai scris despre acest subiect aici,  nu pe tonul cel mai optimist, semnele de întrebare au temei, iar subiectul în sine este controversat.

De pildă, pentru Dorel Șandor (care este sociolog), în România anului 2018, regresia este instalată aici (analistul făcând o demonstrație pe puncte a faptului că țara noastră se află în proces de involuție, că, fără a-și atinge țintele (democratice), România a luat-o îndărăt. Argumentele sale privesc in/evoluția clasei politice (falimentare), fragmentarismul societății civile, lipsa dezbaterii publice autentice, eșecul de integritate și profesionalism în administrație, risipirea avuției naționale, mediocritatea serviciilor publice, lipsa de viziune externă. Părerea lui nu e singulară, existând un val de scepticism în interiorul societății românești, atât la nivel de specialiști (cercetători ai fenomenului social), cât și la nivel cetățenesc, în special, în rândul păturii mai educate, în care se conturează, parcă, un nou val de emigrație din motive politice.

La polul opus se plasează tot un sociolog, Sebastian Lăzăroiu, care afișează un ton optimist cu privire la traseul României, cel puțin referitor la răscrucea numită legile justiției. Fostul consilier prezidențial (cu acces la informații privilegiate), într-un interviu acordat pressone nu se arată  îngrijorat de pachetul actual de legi ce reconfigurează funcționarea justiției, susținând că „sistemul nu le va lăsa să treacă”. Fără a detalia, Lăzăroiu consideră că ceea ce numește el sistem, în cea mai mare parte, „este sub influența acestor forțe occidentale”, îndeosebi după întrarea Românei în NATO. Cu alte cuvinte, n-am avea motive serioase de îngrijorare.

Măturisesc că n-am fost admiratorul niciunuia dintre cei doi, nici ca specialiști sau analiști,  nici ca prezențe publice. Dimpotrivă, în toți acești ani, nu mi s-a părut de bun augur nici criticismul și scepticismul accentuat al lui Dorel Șandor (fost și el consilier de prim ministru), nici aura de mafaldă cu iz ocult a lui Sebastian Lăzăroiu (consilier prezidențial important al lui Traian Băsescu). Mai mult de atât, am fost tentat mereu să nu le dau dreptate, să iau totul pe dos și să consider (asemenea multor altora) că fac jocuri și că trag sfori publice. Și totuși, câteodată și în parte, „gura păcătosului adevăr grăiește”.

De partea cui ar trebui și ar fi bine să fim?

De partea rațiunii, care ne arată, prin multe semne, că România „se duce pe sfârlă” sau de partea „ocultei” și a „sistemului”, care lucrează din umbră și pe tăcute pentru noi, fără ca noi să facem nimic? Prima variantă este apăsătoare și induce o stare de pesimism, descurajare și tentație evazionistă (de a pleca), cea de-a doua induce o stare de pasivitate, de încredere nejustificată, de speranță irațională și de așteptare providențială. Pentru D. Șandor, „tema viitorului a devenit o iluzie”, pentru S. Lăzăroiu „după ce am intrat în NATO, toate structurile statului s-au aliniat unei anumite politici. Pe care uneori n-o vedem, dar îi simțim efectele”.

Nu îmbrățișez niciunul din aceste puncte de vedere, fără a nega că fiecare dintre ei are câte puțin dreptate. De pildă, nu putem nega că România este pe jumătate un stat eșuat, dar nu pot admite că alții trebuie (și o vor face), la nesfârșit, din umbră, să suplinească neputințele, defectele și devierile noastre.

Nu pot fi de acord ca, în fața unui nou obstacol (precum politica PSD-istă actuală), să punem arma jos, să ne resemnăm și să plecăm (câți, unde, de ce, până când); cum nu pot fi de acord să  stăm cu brațele în sân să așteptăm ca Europa și NATO să ne rezolve problemele.

Sigur că ai putea să înnebunești gândind la cât de multe lucruri merg prost în România (și să stai să le numeri), dar nici lipsa de implicare, ignoranța, izolarea, lipsa de solidaritate nu-ți furnizează sentimente mai bune.

Protestele stradale (așa democratic-primitive cum par) sunt, în esență, demonstrații profunde de solidaritate umană, gesturi de noblețe și de (împreună) sprijin.

Solidaritatea este o placă turnantă și poate însemna, la extrem, că tu, cel care acum ai de toate (sau nu-ți lipsește nimic), poți fi alături de cel care acum n-are nimic (sau îi lipsesc multe).

Fără acest liant fundamental, nu există țară, nu există popor, nu există națiune!