Actualitate
Opinie: Clientul nostru, sclavul nostru???
De mici, cu toţii învăţăm – la şcoală, la serviciu, printre prieteni, în relaţia cu autorităţile etc – că avem drepturi dar că, totuşi, nu putem să nu ne asumăm şi obligaţii.
Fiecărui drept, trebuie să îi corespundă o obligaţie. Acesta este o realitate din punct de vedere juridic. Dar, observ eu, pentru unii nu e decît un punct de vedere.
Veţi citi în pagina 8 a ziarului scrisoarea disperată a unei clujence, care riscă să piardă tot ce a muncit în ultimii câţiva ani (şi nu numai) pentru că o bancă o tratează cu spatele. Banca respectivă nu este singura care are acest obicei. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, băncile toate au tendinţa de a-şi trata clienţii ca pe nişte „nime-n drum şi plin de praf”, uitând că din banii lor fac profit, îşi plătesc angajaţii, îşi îndestulează acţionarii etc.
Aş putea enumera cazuri concrete de oameni serioşi care s-au făcut de minune la magazine când au descoperit că nu-şi pot folosi cardurile pentru că o bancă a considerat că nu este necesar să îi înştiinţeze că le-a poprit conturile (în care aveau bani) pentru datorii de 2 bani faţă de un terţ, care nici măcar nu e client al băncii. Nu faptul că s-a înfiinţat poprirea e discutabilă (pentru că măsura e legală), ci că omul nu a fost anunţat, de parcă banii din conturi ar fi fost ai băncii, nu ai lui, munciţi.
Sau cazuri în care băncile au raportat Centralei Riscurilor Bancare întârzieri la plata unor rate în lei, deşi clienţii aveau disponibilităţi în contul de euro.
Sau situaţii în care şi-au adus clienţii în pragul sinuciderii sunându-i şi de câte trei ori pe zi pentru datorii de 10 lei cu o întârziere de... o zi. Una!
Sau clienţi ameninţaţi telefonic că vor fi daţi în judecată pentru „tentativă de fraudă” după ce au solicitat băncii să nu mai trimită aiurea-n tramvai SMS-uri cu informaţii confidenţiale despre datoriile lor, să le afle şi soacra, şi bunica, şi vecinu’ de la colţ...
Exemplele ar putea continua pe pagina asta şi pe următoarea şi pe a treia la fel. Esenţa e următoarea: o bancă trebuie să îţi fie partener. Îţi depui banii la ei în conturi pentru că ai încredere că nu o să fugă cu ei. Iei un credit tot de la ei, pentru că ai încredre că nu o să te înşele. Doar eşti clientul lor. Iar ei îţi dau bani împrumut pentru că, la rândul lor, te cred om serios şi de bună credinţă care nu va fugi la capătul lumii cu banii primiţi. Asta e teoria.
Practica ne arată că o bancă nu îţi este deloc partener. Dimpotrivă, „bancherii” români s-au învăţat să te fure, să îţi golească banii din conturi fără să-ţi spună, să te umilească, să te ameninţe chiar, pentru că ei nu au obligaţii. Doar drepturi. Iar când Ordonanţa 50 a încercat să le dea clienţilor drepturi, băncile s-au opus vehement. Uite-aşa!
Paul Niculescu