OPINIE. Să ne înțelegem istoria

E cel mai înțelept mod de a omagia un act de o asemenea amplitudine, o obligatorie formă de recunoștință pentru ceea ce au făcut/suferit înaintașii noștri și o necesară formă de responsabilitate pentru prezent și viitor (înainte de-a da drumul festivităților/festivismelor).

Se spune că nu există o istorie, ci istorii spuse de niște oameni care își spun istorici despre vremuri trecute și unde fiecare dintre ei încearcă să fie convingător cu viziunea sa. De asemenea, se spune că istoria este o poveste a cuiva despre lucruri netrăite sau trăite de alții. Iar poveștile știm că trebuie să fie atrăgătoare, interesante și folositoare, dacă se poate. Aceasta nu e o negare a ceea ce îndeobște știm noi despre această mega-poveste a unui popor, ci o precauție în plus, pentru o istorie națională, cel puțin pentru ultima sută de ani, prea mult pervertită și folosită în interes propriu de cei aflați vremelnic la cârma ei.

Contemporanii nu par a vrea să facă excepție.

Nu sunt istoric și n-am avut niciodată pasiune și curiozitate peste medie pentru această disciplină. Am învățat ce ni s-a spus la școala „comunistă” (cu entuziasmul și realismul specifice vârstei), am mai colecționat fapte inedite de prin „magazine istorice” și mi-am luat doza de scepticism de la „șopârlele” la clasă ale câte unei profesoare de istorie, sătulă de mistificările comuniste. Istoria „cum a fost ea” am descoperit-o (sau am crezut asta) cu toții după căderea cortinei comunistoide, dar n-a fost, nici de data asta, cum am crezut/sperat să fie, căci și această redescoperire s-a făcut în pâcla politică lăsată și în vâltoarea noilor vremuri. Ne-am luat porția de istorie fragmentar, după ureche și după influențe. Iar câteodată demistificările s-au transformat în re-mistificări.

Personal, am avut foarte multe reprezentări bune despre Unire, ca orice ardelean. Bunicul meu patern, care era morar, a apucat să-mi spună, ca eu să țin minte (nu să și pricep atunci), cum a fost în `40 (cu dez-unirea României) când noua graniță i-a rupt gospodăria în două, o parte din „loc” (pământuri) și satul rămânând în România, casa și moara cu cealaltă parte fiind alipite Ungariei. Faptul de a fi fost rupt de familia cu doi copii, la etatea de 41 de ani, și trimis la muncă forțată, cu cai și căruță, la „băile” de la Tatabánya, este doar o altă parte a unei povești mai lungi și plină de semnificații.

Am descoperit povestea Marii Noastre Uniri, în varianta ei de „istorie la firul ierbii”, mai mult din întâmplare (spre rușinea mea) și nu prin străduința cuiva (spre rușinea noastră).  Așadar, m-am angajat recent, mai mult ca obligație profesională, să fac o lucrare despre presa din anul unirii - 1918 - și am ales Telegraful român, cea mai veche publicație în limba română, cu apariție neîntreruptă din anul 1852. Am luat filă cu filă toate ziarele din acel an (cu o apariție de trei ori pe săptămână), descoperind că lipsesc (din colecția BCU Cluj-Napoca), chiar edițiile care consemnau unirea. N-a fost o tragedie, căci am găsit colecția integrală digitalizată a bibliotecii din Sibiu.  Nu mi-a lipsit deci nimic să înțeleg ce s-a întâmplat, zi-de-zi, în Transilvania și România, în tot acest an de război și de încheiere a păcii, cel puțin cum a fost consemnat de această publicație. Pentru mine au fost lucruri de-a dreptul șocante, nefiind eu singurul „ignorant”, constatând că „adevărul istoric” face apanajul unor istorici, nici ei foarte comunicativi și expliciți cu aceste evenimente. Lucrarea scrisă de mine după această cercetare va apărea curând într-un volum colectiv la Editura Tritonic, cu argumentele de rigoare.

Aici mă mulțumesc să spun doar că Unirea Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918 o înțeleg ca pe un miracol al istoriei, o întâmplare providențială pentru care n-am știut și nu știm parcă (cu atât mai puțin acum) să fim recunoscători. A fost o conjuncție a astrelor și un concurs de împrejurări unice și irepetabile la nivel planetar care au creat, de nicăieri, premise pe care câțiva înaintași ai noștri (mult mai vrednici decât noi) au știut să le transforme în fapte. Iată doar câteva idei:

1. Până în toamna anului 1918, românii din Transilvania luptau (cel mult) pentru drepturi egale cu ale altor nații (din Imperiul Austro-Ungar) nu pentru unire, în care nu prea credeau și pentru care nu aveau putere s-o înfăptuiască singuri. Ba unii (realiști, colaboraționiști, trădători?) chiar o dezavuau și acuzau România pentru demersurile unioniste

2. România (anului 1918) era o țară epuizată de război ce-l voia întemnițat pe Ionel Brătianu, prim-ministrul care băgase țara tocmai într-un „război de reîntregire”. Acea Românie ciopârțită și îngenunchiată de război nu putea cere sau impune unirea cu Transilvania

3.  Un anume deznodământ al Primului Război Mondial, enunțarea și impunerea principiilor privind națiunile de către președintele SUA W. Wilson, viziunea și orientarea rapidă (însoțită de fapte) a politicienilor din Ardeal (Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiș, Teodor Mihali, Aurel Lazăr și alții) au făcut posibilă reîntregirea țării. Și armata română în frunte cu Regele Ferdinand. Nu trebuie să ocolim, nu trebuie să uităm.

Nevrednicia de astăzi ascunde ignoranță, lipsă de prețuire și iresponsabilitate.

Nu spun mai mult.