OPINIE. România celor care nu voiau să plece, dar nu cred că mai pot rămâne

România celor care nu voiau să plece, dar nu cred că mai pot rămâne

Ne aflăm în prag de Centenar. 100 de ani de la formarea României. Centenar pentru care s-au organizat zeci de evenimente, pentru care s-au realizat statui, în care s-au băgat bani în timp ce oamenii mor prin spitalele din România, când copiii mor de frig prin școli și folosesc latrina din curte, când tinerii ne pleacă cu miile, fiindcă nu mai văd nicio speranță în țara în care s-au născut și au crescut.

Se apropie cu pași repezi 1 Decembrie 2018, mare eveniment mare pentru care s-a pregătit întreaga țară. Totul, pregătit într-un stil comunisto-pompos dorește să strige prin toți porii „suntem patrioți”. Dar suntem? Scriind aceste rânduri mi-am amintit un banc:

„La facerea lumii Dumnezeu ajunsese la crearea României. Sfântul Petru, văzându-L ce face, îl întreabă contrariat:

- Ce faci mă?! României îi dai și munți și mare și câmpii bogate?

Iar Dumnezeu i-a zis:

- Da, dar să vezi ce popor îi dau!”

Și, într-adevăr, ce popor ne-a dat! Când cei care ne conduc ne fură, când prim-ministrul este o analfabetă care ne face de rușine cu orice ocazie, când infractorii nu ajung la închisoare fiindcă au șansa să rescrie legea, când jumătate din populația României nu a citit niciodată o carte. Cei dinaintea noastră, cei de acum 100 de ani, au riscat pentru ca românii să aibă un loc pe care să îl numească „acasă”, să nu mai fie la mila străinilor. Dar prea mulți au ales calea străinătății în ultimii ani, ajungând tot „slugi la străini”.

Nu voiam să plec din țară. Nu voiam să îmi las prietenii și familia, casa de la țară, oamenii zâmbitori, munții, aerul curat, apusurile. Probabil nici alții nu au vrut, dar nu au avut de ales.

Ba mai mult, am militat mereu printre prietenii mei să nu plece nici ei. Fiindcă noi suntem viitorul, fiindcă încă mai putem face o schimbare. Pe unii i-am convins, cu alții însă vorbesc pe whatsapp. Îmi spun despre dorurile lor, despre singurătatea care îi bântuie acolo, dar nu mai au la ce se întoarce.

Însă am început să mă tem și să plâng fiindcă nu văd niciun viitor. Plâng pentru oamenii care au ieșit în stradă de nenumărate ori, degeaba. Plâng pentru că prețurile sunt mult prea mari, iar salariile prea mici. Plâng pentru că prea mulți români trăiesc în sărăcie, în timp ce alții muncesc doar ca să supraviețuiască.

Și de când plâng mă gândesc tot mai serios să plec, mai ales că îi văd pe cei „de sus”, cei care ar trebui să aibă grijă de un popor, de 19 milioane de suflete (un număr în scădere!), că se ceartă pentru orgolii personale și modifică legi pentru a nu fi pedepsiți pentru ilegalitățile comise.

Și nu cred că sunt singura care plânge… Avem o țară mică, dar avem nevoie de ore întregi să facem câteva sute de kilometri, fiindcă sunt distruse drumurile. Și ne distrugem și noi mașinile din cauza asta. Avem prea mulți asistați sociali care nu vor să muncească fiindcă și-au vândut votul primarilor. Aceeași primari care distrug orașe și comune în loc să le ridice. Avem trafic infernal și blocuri lângă blocuri. Avem păduri care încet, dar sigur, dispar, fiindcă e mai ușor să închizi ochii. Avem copii de 10-11 ani care se sinucid de dorul părinților, plecați în străinătate. Avem prea mulți analfabeți funcționali. Avem multe cărți, dar pe nimeni care să le citească.

Avem oameni care au plâns la moartea Regelui Mihai, dar care nu au mers la vot. Dar pe cine să votezi? Măcar, să votăm răul cel mai mic, dacă bun nu este. Pe cineva care fură cu limită, fiindcă avem hoți. Prea mulți hoți, de la doamna care îți vinde o pâine la magazin, până la politicieni. Fiindcă așa am fost învățați.

Totul e stricat la noi în țară și, din păcate, nu mai văd ce ar putea fi reparat.

„La noi sunt codri verzi de brad

Şi câmpuri de mătasă;

La noi atâţia fluturi sunt,

Şi-atâta jale-n casă.

Privighetori din alte ţări

Vin doina să ne-asculte;

La noi sunt cântece şi flori

Şi lacrimi multe, multe…”

La mulți ani, România!