Opinie: Despre imn! Şi despre (unii) români.

Non-ştire. Cu ce îmi schimbă mie sau vouă viaţa această informaţie?! Este (aproape) normal să simţi o emoţie, mai mult sau mai puţin puternică, la auzul imnului naţiunii căreia îi aparţii. Am spus „aproape” pentru că printre noi există şi oameni care nu simt de felul lor nicio emoţie. Nici când promit aiurea-n tramvai majorări de salarii, nici când îl laudă pe Marcel Pavel că a ciuntit vreo două versuri din imn ca să nu pronunţe numele lui Traian. (In)cultura dâmboviţeană şi-a spus din nou cuvântul: aşa cum dacă e cutremur în Japonia e de vină Băsescu, tot aşa singurul Traian al Românilor e acelaşi Băsescu! Jalnic personaj (Marcel Pavel, ca să fie loc de neînţelegere), jalnică scuză... La fel şi argumentul că s-a sfătuit cu Mircea Sandu şi Sorin Oprescu.

Revenind la imn. Alături de steag, imnul este un simbol al fiecărei naţiuni. E reglementat de o lege cum şi când se cântă sau se arborează şi e normal să fie aşa. Dar la fel de normal, firesc, natural este ca fiecare dintre noi, dacă ne recomandăm „români”, să ştim să respectăm astfel de simboluri, fără să ne uităm de fiecare dată în lege.

Fie că ne place cum sună linia melodică, fie că nu; fie că ştim pe de rost cuvintele, fie că trebuie să ne uităm pe furiş la „fiţuică”; imnul este imn şi nu e permis nimănui să-şi bată joc de el, să-l adapteze în funcţie de propria opţiune politică. (L-am auzit pe Victor Ponta spunând că, după ce vor veni ei la putere, vor schimba şi strofa din imn care îl pomeneşte pe Traian! Altă figură jalnică a istoriei (Ponta, ca să fim clari)!

Aşadar, nu ştim imnul, ceea ce e foarte grav pentru un cetăţean român – din moment ce o condiţie pentru dobândirea cetăţeniei române pe cale administrativă este chiar cunoaşterea imnului –, mai bine nu-l cântăm, căci nu ne facem de râs doar propria persoană, ci întreaga asistenţă. Mai ales la un moment oficial. Şi festiv.

Aş mai aminti doar de mândria cu care americanii – un popor a cărui istorie abia a împlinit 200 de ani – arborează drapelul şi cântă imnul. Aproape fiecare american are un mic steag, iar unii chiar au ditamai catargul în curte şi se mândresc cu ceremonia de ridicare a drapelului dimineaţa. Noi, în loc de catarge de drapel ridicăm pe dealuri cruci, le sfinţim cu mare pompă şi apoi ne întoarcem cu spatele, scuipăm şi înjurăm de sfinţi şi dumnezei... Noroc că nu suntem toţi ca Marcel Pavel, Mircea Sandu, Sorin Oprescu şi Victor Ponta!

Paul Niculescu redactia@monitorulcj.ro