monitorulcj.ro Menu
Actualitate

Omul şi înălţimile lui Dumnezeu (2)

Dragii mei, am lăsat înadins stihul cel mai important, după mine, din acest text, şi anume: ,,Vrednic să locuiască în casa lui Dumnezeu, deci în Biserică, este cel ce nu şi-a luat sufletul în deşert”.

Noi cunoaştem această expresie din Decalog: ,,Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”, adică să nu-l batjocoreşti, să nu-l ironizezi, să nu înjuri de Dumnezeu sau de cele sfinte, să-i acorzi respectul cuvenit, aşa cum evreii din timpul Vechiului Testament nu îndrăzneau nici măcar să-l pronunţe de teamă ca nu cumva să-l profaneze. Dincoace nu este vorba de Dumnezeu, este vorba doar de sufletul omului, expresiile biblice nu se suprapun dar sunt foarte apropiate. Să nu-ţi iei sufletul în deşert însemnează, iubiţii mei, să nu te joci cu sufletul tău, să nu-l iei în derâdere, să nu-ţi baţi joc de el, ci, dimpotrivă, să-ţi iei sufletul în serios, să ţi-l respecţi şi să ţi-l fructifici, să-ţi aduci aminte mai întâi că sufletul este o parte componentă a fiinţei tale. Fiinţa ta, aşa cum ştim elementar, este alcătuită din trup şi din suflet, iar sufletul nu numai că este partea cea mai preţioasă, este partea lui nepreţuită şi ştim asta din cuvintele Mântuitorului Hristos: ,,Ce-i va fi omului dacă va câştiga lumea, dar îşi va pierde sufletul? Şi ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” Cu alte cuvinte, dacă ai avea o balanţă şi ai pune pe o tipsie întreaga lume iar pe altă tipsie sufletul tău, sufletul preţuieşte şi cântăreşte mai mult decât întreaga lume. Vedeţi dar, câtă preţuire pune Dumnezeu Însuşi pe acest suflet, pe care l-a dat fiecărui om? Ni l-a dat prin naştere. Sufletul este partea, nu numai frumoasă, din om; este partea lui eternă, este partea care nu se stinge. Nici trupul nu se stinge, el doar se descompune pentru că se va recompune în chip duhovnicesc la înviere, când se va reuni din nou cu sufletul pentru ca fiinţa să rămână întreagă. Pentru că fiinţa întreagă a bântuit acest pământ, întreagă şi-a realizat virtuţile, întreagă a păcătuit şi întreagă trebuie să răspundă sau să se bucure în viaţa de veci. Dar din acestea sufletul, repet, este partea permanentă, cel care nu moare cu moartea fizică, cel care-şi continuă existenţa şi doar trece dintr-un mod de existenţă în alt mod de existenţă. Iată, deci, de ce este necesar ca tu, om, şi mai cu seamă ca tu, creştin, să-ţi iei sufletul în serios şi să-l tratezi ca atare, ca pe o parte nu numai preţioasă, dar nepreţuită a fiinţei tale. Nu este vorba de o detaşare de suflet, pentru că totul se petrece în propriul tău interior.

Vorbeam despre bogatul căruia i-a rodit ţarina şi care i se adresează sufletului său dintr-un unghi, să zicem al materialismului, al părţii iraţionale: ,,Suflete, iată, ai de toate pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea şi te veseleşte”, ştiind bine că nu sufletul este acela care mănâncă şi bea, ci trupul este. Dar tocmai de aceea intervine Dumnezeu şi spune: ,,Nebunule, chiar în noaptea aceasta sufletul va fi luat de la tine”, cu alte cuvinte se va despărţi de trup. Există o parte iraţională în om, o parte a instinctelor şi care poate dialoga cu sufletul de pe poziţii ironice, necuviincioase. Ei bine, aceasta ne îndeamnă psalmistul: să nu dialoghezi cu sufletul tău, cu propriul tău suflet de pe poziţie necuviincioasă.

Sufletul se poate traduce şi cu ,,viaţă”, viaţa sufletească, viaţa sufletului. Să nu-ţi baţi joc de propria ta viaţă, să ţi-o iei în serios, iar aceasta este foarte important, mai cu seamă pentru voi, cei tineri, pentru că aveţi viitorul în faţă şi pentru că aveţi sufletul vostru în voi înşivă şi sunteţi în perspectiva de a vi-l valorifica. Să vă luaţi sufletul şi, deci, viaţa voastră în serios, aceasta este foarte important. E însă important, mai întâi, să ştii ce vrei să faci cu sufletul tău, unde vrei să ajungi cu el şi cu viaţa ta. Apoi, căile prin care să-ţi atingi ţinta să fie totdeauna căile oneste, căile inimii curate şi căile mâinilor curate şi nevinovate, căile omului „care nu se jură cu vicleşug aproapelui său”.

Dar eu aş vrea să insist şi asupra unei părţi mai de la adânc. Dacă trebuie să ne aducem aminte de porunca Mântuitorului pe care i-a dat-o lui Petru, care se plângea că nu a reuşit să pescuiască: ,,Aruncă, Petre, mreaja mai la adânc”. Aşa şi voi, în special teologii, învăţaţi-vă să aruncaţi întotdeauna mreaja mai la adânc. Nu vă rezumaţi doar la teologia manualului, ci căutaţi să meditaţi. Ei bine, dacă ne aruncăm mai la adânc, atunci v-aş reaminti că sufletul are într-însul o componentă mai nobilă decât el, ca totalitatea lui, şi pe care noi o numim duh. Duhul nu este altceva decât sufletul, repet, dar este partea superioară, partea lui fină. Aşa cum, să zicem creierul, encefalul în întregul lui, este creier, dar este partea de deasupra, scoarţa cerebrală, care este partea, care este sediul conştiinţei şi a fenomenelor conştiente; este partea nobilă de deasupra, învelişul frumos al creierului. Aşa şi sufletul are, duhul dintr-însul care este partea nobilă şi care, adeseori rămâne în stare de latenţă. Aceasta trebuie activată! A-ţi lua sufletul în serios însemnează a ajunge, de fapt, la partea duhovnicească a sufletului tău: să-ţi activezi sau să-ţi reactivezi duhul care se găseşte în tine. Aşa cum există un Logos al lui Dumnezeu, există şi un logos personal al fiecărui om. Şi aşa cum există Duhul lui Dumnezeu – Duhul Sfânt – există şi un duh în fiecare om. Dar încă o dată, repet, duhul nu este altceva decât sufletul pentru că structura omului nu este trihotomică, ci dihotomică: suflet şi trup.

Dacă te menţii doar la nivelul sufletului în sine, realizezi lucruri importante, frumoase, dar nu vei urca pe treptele cele înalte ale vieţii tale, ale sufletului tău. Vă amintesc, dragi teologi că Sfântul Apostol Pavel face o distincţie netă între ,,omul psihic” şi ,,omul duhovnicesc”: ,,omul psihic”, pe care Scripturile noastre, în limbajul lor, îl traduc ,,omul firesc” sau ,,omul natural”, dar, în realitate, este ,,omul psihic”, faţă de ,,antropos pnevmaticos”, care este ,,omul duhovnicesc”.

Pavel îl preţuieşte pe ,,omul psihic” dar nu foarte mult, pentru că la nivelul psihicului, la nivelul sufletului în sine luat numai ca atare, fără activarea duhului, la acest nivel se petrec afectele. Dar afectele sunt labile, sunt foarte schimbătoare, iar aceasta o ştim din viaţa noastră de fiecare zi: bucuria, tristeţea, melancolia, disperarea. Toate se pot succede cu o foarte mare rapiditate nu numai în cursul unei zile, chiar în cursul unui sfert de ceas. De aceea, sufletul la acest nivel al afectelor, este ca un vânt care poată să bată din toate direcţiile, fără nici un fel de regulă. Pe câtă vreme ,,omul duhovnicesc” este omul care şi-a activat partea nobilă din sufletul său şi şi-a angajat-o în trăirea acestui suflet. Prin duh, prin această parte nobilă, omul se pune în legătură cu Dumnezeu, iar legătura cu Dumnezeu se face numai prin rugăciune şi prin viaţa interioară, prin meditaţie, dar în special prin rugăciune. Dacă rugăciunea se consumă doar la nivelul omului sufletesc, la nivelul sufletului luat ca atare, poate fi o rutină, poate fi o deprindere, dar nu are adâncimi. Dacă rugăciunea se face la nivelul profund şi nobil al duhului, atunci sufletul îşi deschide porţile către Dumnezeu şi Dumnezeu se apropie de el. Numai la nivelul duhovnicesc se trăieşte adevărata viaţă creştină. Şi să ştiţi iubiţii mei, iubiţi credincioşi, că adevărul acesta este valabil nu numai pentru pustnici şi pentru sfinţi, ci e valabil pentru orice creştin. E foarte important iubiţi teologi, elevi şi studenţi, ca teologia voastră să nu rămână doar la nivelul teologiei, oricât ar fi de înaltă şi ar fi de savantă. Important este ca întreaga voastră teologie să o exprimaţi în final prin rugăciune, iar rugăciunea să ştiţi că nu se face la nivelul buzelor, ci se face la nivelul duhului şi prin aceasta la nivelul inimii, a simţirii voastre. De aceea şi iubirea faţă de Dumnezeu se face din tot sufletul vostru, din tot cugetul vostru, din toată inima voastră, ca o dăruire întreagă. În felul acesta vă veţi preţui sufletul şi nu-l veţi lua în deşert.

Este important să-ţi preţuieşti sufletul, să ţi-l evaluezi dar în cunoştinţă de cauză, să ştii ce este el şi mai cu seamă ce poate acest suflet al tău. Prin el, Dumnezeu poate lucra minuni. Important este ca tu să ceri asistenţa lui Dumnezeu şi să ceri ca Dumnezeu să se sălăşluiască în sufletul tău prin duh, aşa cum tu te-ai sălăşluit în muntele  cel sfânt al Domnului, în Biserica Lui cea sfântă.

† BARTOLOMEU ANANIA