Înhumare sau Incinerare?

Incinerarea este o practică de sorginte păgână sau hinduistă. La începuturi, Biserica s-a confruntat cu practica greco-romană, care presupunea incinerarea morţilor, şi a biruit-o.

 

Doar odată cu secularizarea şi cu îndepărtarea societăţii Occidentale de Biserică, practica incinerării a reapărut în veacul al XIX-lea. Întâi discret, în Statele Unite, apoi în ţările din Nordul Europei şi în Marea Britanie.

S-a încercat, din motive ideologice, introducerea incinerării în Uniunea Sovietică, regimul ateu de acolo, vrând să sublinieze faptul că, odată cu moartea, totul s-a terminat, inclusiv rămăşiţele pământeşti trebuie făcute să dispară.

Biserica Creştină în general, şi cea Ortodoxă, în special, n-au fost de acord niciodată cu incinerarea defuncţilor. Biserica Ortodoxă a şi interzis oficierea ceremoniei religioase pentru persoanele care sunt incinerate.

Dacă e să mergem pe firul istoriei, vom spune că Biserica Ortodoxă Română a luat poziţie în mai multe rânduri împotriva incinerării. Pravila de la Govora, care apărea în anul 1641 spunea în glava 378: „Să nu se ardă trupurile!”

În 1923 Asociaţia generală a clericilor se opunea construirii crematoriului din Bucureşti. În 1928 Sfântul Sinod hotăra: 1) preoţii să-i prevină pe credincioşi că, dacă cineva este incinerat, Biserica îi refuză orice serviciu religios; 2) înainte de a oficia slujba înmormântării, preoţii îi vor întreba pe membrii familiei în care cimitir va fi înmormântat defunctul; 3) celor care au fost incineraţi sau urmează să fie incineraţi li se va refuza slujba înmormântării.

În 1933 Sfântul Sinod a emis o Pastorală în care li se atrăgea preoţilor atenţia că, dacă vor oficia slujba înmormântării pentru cei ce urmează să fie incineraţi, vor fi deferiţi judecăţii Consistoriului disciplinar.

După 1989 Sfântul Sinod a mai abordat acest subiect, în legătură cu unii preoţi indisciplinaţi care oficiau servicii religioase la crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti, rămânând pe poziţia hotărârilor amintite.

Biserica are raţiunile ei atunci când e vorba de respingerea incinerării. Nu e vorba că Dumnezeu, la Parusie, nu-i va putea învia şi pe cei incineraţi. Ci este vorba de alte considerente morale, dintre care, pe unele le trecem în revistă.

1. Este vorba de a respecta cuvântul lui Dumnezeu: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19). Acest cuvânt al Sfintei Scripturi este preluat de slujba înmormântării şi de cea a parastasului.

2. Înmormântarea mărturiseşte atât stricăciunea, cât şi preamărirea şi învierea trupurilor. Incinerarea, promovată, în general de oameni nereligioşi, este o contramărturie pentru amândouă. Ar vrea să sugereze că nu este nici stricăciune a trupurilor, nici înviere a lor.

3. Ca şi grâul, trupurile sunt puse în pământ pentru a renaşte la o altă modalitate de existenţă.

4. Înmormântarea Domnului Hristos şi Învierea Sa din morţi au pentru creştini o valoare arhetipală.

Să nu mai adăugăm apoi faptul că tradiţia noastră de două mii de ani are o mare valoare. Sufletul îţi cere să ai un mormânt al celor plecaţi, lângă care să te reculegi, să pui o floare, să-ţi dai seama că faci parte dintr-un şir nesfârşit de oameni minunaţi care-ţi dau încredinţarea că nu eşti suspendat într-un vid, ci faci parte dintr-un neam. Vizitarea Cimitirului Central din Cluj, de exemplu, are un efect educativ deosebit.

† Arhiepiscopul şi Mitropolitul ANDREI