Special. Povestea unui călugăr la o Mănăstire din România: „E ca și cum te-ai duce pe lună și ai vrea să trăiești acolo”

 

 

Viața de mănăstire, intitulată și monahală, a început încă din perioada pustnicilor, pe vremea Imperiului Roman. Aceștia fugeau de idolatrii, oamenii care se închinau idolilor, și se ascundeau în păduri sau în locuri mai puțin circulate. Dacă erau prinși, erau aruncați la fiare sau în ringurile de lupte, faimoase în acea perioadă.

 

Odată cu trecerea timpului, tinerii din pustiu îi luau ca exemplu pe cei vârstnici, care le transmiteau mai departe din propriile cunoștințe. Prin acest proces s-a creat chinovia, anume viața la mănăstire, la fel și cea anahoretică, adică modestă, și idioritmică ce consta în locuirea tuturor fraților împreună. Prin combinarea acestor tipuri de trai s-a format ce considerăm în prezent viață monahală.

La ce trebuie să renunți dacă vrei să te călugarești?

După ce am discutat cu un călugăr de la Schitul „Sfantul Mare Mucenic Gheorghe” din Turț-Băi, județul Satu Mare, pe care l-am întâlnit la studii în Cluj-Napoca, acesta ne-a explicat cum funcționează primirea în mănăstire a persoanelor care vor să se călugărească. Acest proces este unul foarte dificil, încât persoana care dorește să aleagă o astfel de viață trebuie să renunțe aproape la întreaga ființă.  

Pentru a putea intra în monahism este necesară aprobarea Chiriarhului, episcopul titular al unei eparhii. Aderarea la acest stil de viață are și o parte de birocrație. Anumite acte trebuie înmânate la începutul procesului: certificatul de naştere, certificatul de botez, actul de studii, cazierul judiciar, certificat de stare civilă, recomandarea preotului paroh, act cu privire la stagiul militar şi declaraţia prin care persoana în cauză renunţă la avere, iar în final, fişa medicală cu privire la starea sănătăţii fizice si psihice.

În cazul minorilor se cere consimţământul ambilor părinți, iar vârsta minimă pentru a ajunge novice este de 16 ani.

Restricţii stricte privind viaţa la mănăstireâ

În momentul în care alegi să treci de la un trai obișnuit la viața la mănăstire, sacrificiile sunt pe măsură. Puține persoane reușesc cu adevărat să respecte restricțiile care sunt impuse și să trăiasca o viață de acest fel.  

Călugărul Damian, care a adoptat acest stil de viaţă dupa ce a trăit 37 de ani în afara lui, a spus că este un lucru extrem de complicat și că mulţi care încearcă, nu reușesc să finalizeze procesul, iar pe el credinţa l-a ajutat să ajungă mai departe.

La primirea în mănăstire, candidatul este nevoit să renunțe la toate averile și bunurile pe care le deține. Dar nu doar din punct de vedere financiar este nevoie de sacrificii. Pe lângă acest lucru, este nevoie de o pregătire sufletească și psihologică în care persoana să vrea cu adevărat să renunțe la acele lucruri, având în vedere că în monahism nu mai există bun individual, ci doar al întregii mănăstiri.

O restricție cunoscută este și cea a căsătoriei, în care călugării și măicuțele nu au acest drept. Devotarea acestora trebuie să fie îndreptată doar înspre credință și Dumnezeu. Chiar și gândurile sau poftele sunt lucruri interzise pentru aceștia, motiv pentru care spovedania este un obicei zilnic.

Alte restricții privesc condițiile scăzute de trai. Călugărul ne spune că la începutul procesului, un lucru obligatoriu era dormitul pe paturi de lemn, fără să fie acoperite. Acest lucru provine tot din ideea unui trai cât mai simplu, fără confort sau alte plăceri.

Din punct de vedere al alimentației, călugării sau măicuțele nu au voie să consume orice, doar ce a fost văzut la mântuitor, ca de exemplu peștele. Și acesta în anumite perioade ale anului. Le este interzis alcoolul sau alți factori care dăunează grav sănătăţii. Multe mănăstiri își realizează propria grădină pentru a-și creea singuri mâncarea.

Pentru a părăsi mănăstirea este necesar biletul de voie

Călugărilor sau maicilor le este interzisă, în mare parte, interacțiunea cu lumea de afară. Dacă aceștia vor să părăsească pentru o perioadă mănăstirea, motivul trebuie să fie întemeiat, acceptat de la conducerea parohiei din care se află, și primesc un bilet de voie. În situația în care cererea este refuzată, trebuie să rămână la mănăstire.

Interacționarea cu lumea din afara mănăstirii le este permisă doar starețului sau stareței, părinții spirituali ai comunității monahale.

„E mai ușor să mergi la mănăstire de mic. Nu ai timp să înveți să trăiești în felul tău”

Pentru a observa diferența dintre adoptarea unui astfel de stil de viață de către o persoană mai înaintată în vârstă și cineva mai tânăr, am discutat și cu o măicuță ce s-a alăturat mănăstirii la vârsta de 16 ani. Spre deosebire de călugărul menționat anterior, care a fost nevoit să renunțe la două firme și toate averile pe care le obținuse până în acel punct, maica nu a considerat schimbarea ca un lucru atât de complicat.

Aceasta spune că trecerea de la poftele lumești la monahism nu a fost dificilă deoarece avea credinţă puternică în Dumnezeu și totul a devenit mai ușor. Ea a menționat că dacă ești primit în mănăstire de la o vârstă fragedă este mai simplu, pentru că nu ai avut timp să înveți cum să trăiești în felul tău.

În schimb, călugărul afirmă că „a fost foarte greu, pentru că tu vrei să ai o profesie. Te-ai străduit să ajungi la un nivel acolo în lume și în momentul acelaa să lași totul e foarte greu. E ca și cum te-ai duce pe lună și ai vrea să trăiești acolo. E ceva ce n-ai mai întâlnit.”

Articol scris de Carmen Lucuț

CITEȘTE ȘI:

 

 

Care este adevărul despre Nicula? Arhiepiscopia ortodoxă reacționează după acuzațiile Bisericii Greco-Catolice privind demolarea bisericii

 

 

Biserica veche de la Mănăstirea Nicula, DEMOLATĂ cu buldozerul: „Se continuă politica de ștergere a urmelor Bisericii Greco-Catolice!”