Fosta gimnastă Maria Olaru face dezvăluiri incendiare despre violenţa antrenorilor

În carte, Maria Olaru scrie, printre altele, despre duritatea antrenorilor care nu au ezitat să le aplice gimnastelor şi câteva palme “de corecţie”. Gazeta Sporturilor a publicat câteva fragmente din cartea autobiografică a Mariei Olaru. "Am avut o zi foarte proastă. La antrenamentul de dimineaţă am mers prost. De când m‑am trezit din pat mă durea spatele foarte tare. Atunci la antrenament nu am putut să fac mai nimic. Când a văzut d‑nul Cărpinişan că fac prost la treişaizeci, a început să mă bată. Mi‑a tras trei palme până la bârnă. La bârnă am stat în faţa lui în poziţie de drepţi şi iar mi‑a tras o palmă, apoi m‑am urcat din nou pe paralele şi iar am făcut prost pentru că mă durea spatele din ce în ce mai tare. Când m‑am dat jos, iar m‑a bătut, mi‑a dat cu palma peste faţă şi m‑a trântit jos pe parchet, când eram jos acolo a început să mă calce în picioare. Plângeam foarte tare. Mi s‑au umflat ochii şi faţa. La ochi eram puţin vânătă", scrie Maria Olaru.                                  

Colega bătută cu cureaua

Potrivit Gazeta Sporturilor, Maria Olaru scrie şi despre o scenă traumatizantă în care o colegă este bătută cu sălbăticie chiar de tatăl ei, în sala de antrenamente. "Partea şi mai groaznică a urmat după aceea: părinţii Andreei Ulmeanu au fost convocaţi la şcoală, căci antrenorii principali voiau s-o exmatriculeze, ca să dea un exemplu pentru toate celelalte. Aşa se face că eu (altfel, prea obişnuită cu violenţele fizice care îmi maltrataseră copilăria) a trebuit să asist şi la o scenă cumplită, pe care nu o pot uita. Acolo, în sala, pe aparatul numit „sol”, în faţa tuturor, tatăl colegei noastre şi-a scos cureaua de la pantaloni, a pus-o jos şi a bătut-o, lovind-o cu sălbăticie, parcă incitat de plânsetele şi contorsionările ei. A fost un spectacol degradant şi, pentru mine, traumatizant. Despre omenie sau utilitate, ce să mai vorbim? Nimeni n-a intervenit, în vreun fel, să i-o scoată din mâini. De furie şi de ruşine, am plâns, apoi, tot antrenamentul”, scrie gimnasta.

I-a îndesat câteva palme, de învăţătură

“La sfârşitul şedinţei de pregătire, îl aud pe domnul Bellu (n.r. Octavian Bellu): «Olaru, ia vino-ncoace!… Ce-i asta la tine? Tu crezi că pentru tine ar plânge vreuna?». Şi iar… jart… trosc, mi-a îndesat câteva palme de învăţătură. Şi are dl. Bellu o mână grea!… Dar dreptate a avut: niciuna dintre fete, deşi se petrecuse sub ochii lor, nu a reacţionat în vreun fel. Nu le privea pe ele", este notat în cartea Mariei Olaru.

Bătaie, cafteală, atingere, „mângâiere”

Despre violenţa din gimnastica românească scrie şi jurnalistul Cătălin Tolontan în prefaţa cărţii : „Un copil povesteşte scandalurile din casă, gelozia, bătăile, sinuciderea tatălui în care este implicată o jucărie, episoadele de beţie ale mamei şi vorbeşte despre iubirea lor, după care a tânjit şi pe care, deseori, a simţit-o. Un copil ajunge în sala de gimnastică şi ridică ochii către norocosul şir de antrenori admirând-o şi bătând-o. O relaţie tandră şi nepermisă. Bătaie, cafteală, atingere, „mângâiere”, pedeapsă, altoială, urecheală, câte sinonime avem noi, românii, şi tot atâtea generaţii de fete şi băieţi care au suportat o educaţie cu palma. Un copil povesteşte, în numele nostru, cum ne am furat o acasă, la şcoală, în ateliere, la rude şi în internate. Un copil a trăit toate aceste lucruri. Un copil a ajuns, mai apoi, campioană mondială absolută şi campioană olimpică. […] E despre un copil care are puterea să vină şi să şi apere antrenorii, scriind că Bellu şi Bitang n-au avut nici o vină în cazul dopajului Andreei Răducan de la Sydney. Dar cartea aduce ceva şi în acest misterios episod. E despre un copil care şi-a iubit părinţii, antrenorii, supraveghetorii şi pe toţi cei de la care n-a pretins nimic. Şi pe care nici azi nu-i acuză. Nimic din ce scrie Olaru nu coboară. Cartea e necesară şi insuportabilă. E cartea unui om care nu se victimizează. Îşi cunoaşte valoarea, îşi aminteşte efortul”.