De ce n-avem și noi islandezii noștri?

a fost adevărată lovitură pentru amatorii de pariuri sportive și reprezintă în continuare principala temă de discuție pentru microbiști în aceste zile. Noul antrenor al Pandurilor, Petre Grigoraș, a numit succesul scandinavilor drept una dintre cele mai mari surprize din fotbal în ultimii 50 de ani. Miracolul islandez și alte expresii cu epitete puternice sunt pe buzele tuturor, la fel cum toată lumea se întreabă: dacă Islanda, cu o populație de 330.000 de locuitori, a putut realiza o astfel de performanță, România, care are peste 20 de milioane de locuitori, de ce n-a putut?

Oricat ar suna a clișeu, fotbalul de astăzi tinde către o egalizare a valorilor, care vine în primul rând dintr-o echilibrare a factorului fizic cu talentul nativ. Cluburile care nu-și permit brazilieni și argentinieni cu glezna fină încearcă să compenseze prin aducerea unor jucători puternici și foarte determinați. La nivelul echipelor naționale, lucrurile sunt asemănătoare, însă aici fiecare țară este restricționată de bagajul genetic pe care îl posedă. De fotbaliștii români s-a spus adesea că sunt mici și tehnici, însă între timp au rămas doar mici. În schimb, Islanda și-a dat seama că gleznele fine se fac mai degrabă pe plajele însorite decât lângă vulcanii cenușii, astfel că a găsit de cuviință că trebuie să dezvolte calitățile naturale ale jucătilor săi: forță fizică, putere mentală, disciplină și devotament.

Multă lume a remarcat dorința extraordinară pe care islandezii au avut-o în meciurile de la Euro 2016, însă dorința aceasta nu ar fi fost de ajuns dacă fotbaliștii n-ar fi fost căliți în bătălii dure de-a lungul anilor. Să nu uităm că islandezii aceștia nu vin de nicăieri și că ei joacă în campionate puternice precum cele din Anglia, Franța, Rusia, Norvegia Suedia sau Danemarca. Gylfi Sigurdsson (Swansea) se bucură de experiența fabuloasă pe care o oferă Premier League, Kolbein Sightorsson (Nantes) joacă în solicitanta Ligue 1, Johan Gudmundsson, acum la Charlton Athletic, s-a cizelat ani buni în Eredivisie, Ragnar Sigurdsson evoluează la FC Krasnodar, echipă care a ajuns în 16-imile Ligii Europa, în vreme ce Birkir Bjarnasson apără culorile puternicei formații elvețiene FC Basel. Orice s-ar spune, sunt campionate mai bune decât cele în care evoluează mulți dintre Tricolori (România, Bulgaria, Israel, Qatar) și cel puțin la același nivel cu cele în care joacă puțini dintre ei (Italia, Spania, Turcia).

Adăugați la toate acestea prezența pe banca tehnică a unui antrenor de mare valoare, Lars Lagerback, cel care a reușit să ducă Suedia la cinci turnee finale consecutive între 2000 și 2008, și veți avea un tablou care nu mai exprimă neapărat un miracol, ci este consecința firească a unei strategii coerente. Acum, înlocuiți Islanda cu alte naționale care au lăsat o impresie bună la Euro, precum Țara Galilor, Irlanda de Nord, Ungaria sau Albania, și veți constata că lucrurile sunt general aplicabile dacă vrei să realizezi performanță cu adevărat. Deocamdată, România trebuie să înțeleagă că generația lui Hagi a fost o excepție minunată într-un fotbal fără vreo strategie națională și că nu vor mai apărea rezultate dacă nu va exista un plan pe termen lung. (P)