OPINIE Mersul pe sârmă

Mergem pe sârmă din punct de vedere politic, într-un balans nesfârșit, o bălăngăneală a puterii, cu senzația că, la fiecare mișcare (moțiune de cenzură, schimbare de guvern, remaniere, proteste, lege, diverse „reforme” etc.) totul se prăvălește în gol.

Am ajuns pe muchie și din perspectivă economică, din pricina „pietroaielor fiscale” legate de gâtul economiei din motive populiste, de promisiuni exagerate, nesustenabile, nerealiste. Schimbările succesive, neanunțate, imprevizibile și impredictibile de legislație hărțuiesc mediul de afaceri, înroșesc economia, cresc inflația și înrăutățesc viața oamenilor, în cele din urmă. Confuzia, degringolada, nesiguranța domnește cu privire la situația noastră în UE. Din pricina multiplelor modificări legislative, a controverselor din justiție, a ostilizării tuturor organismelor internaționale din domeniu, România a ajuns un fel de paria, la o margine a UE, nu departe de un „no man's land” geopolitic.

Toate aceste echilibristici (și altele, mai mari sau mai mici), nenaturale, forțate (răspunzând unei agende străine intereselor comune), creează senzația (și așteptarea fatidică) de pericol iminent, de prăbușire, de scăpare în gol. Cumplit e că nu doar că nu știm când, dar nu știm nici dacă și nici unde vom cădea în prăpastie. Știm numai că n-am găsit nicio soluție încă și că tangajul continuă.

La limita „prăbușelniței” merge PSD, fără să știe ce-i rezervă europarlamentarele din luna mai, la fel ca liderul său, Liviu Dragnea, care „pe sârmă” s-a dus și el la Madrid (la reuniunea socialiștilor europeni) și clătinându-se s-a întors. Pe muchie se duce și opoziția (cu Iohannis în frunte), care nu știe dacă face prea mult (nelăsând PSD să-și rupă gâtul singur) sau prea puțin (pentru a câștiga încrederea electoratului). Nici noua opoziție (USR, PLUS, DEMOS, PRO România) nu știe dacă „calcă” pe teren destul de lat pentru  a convinge oamenii să iasă la vot.

În fine, mucaliții ar spune că mergem pe sârmă cu toții pentru că nu am fost în stare să construim „autostrăzi” și acum tragem ponoasele.

Dar până să facă politicienii autostrăzile (cele proprii și cele ale civilizației politice și democratice moderne), mai e mult și așteptările pot fi în van. În democrație (și nu e un șablon), cei mai vajnici constructori (de autostrăzi) sunt cetățenii care pun mâna și se implică. Și nu există în omenire o forță cunoscută mai mare și de nestăvilit decât a mulțimii conștiente și puse pe treabă. Nimeni nu-i poate sta în cale. Ne arată istoria!

Nu că această conștientizare (luare la cunoștință de sine) ar fi foarte ușoară și la îndemână, dar, bag seamă, e singura soluție.

Și nu sunt necesare de fiecare dată revoluții, victime și vărsări de sânge.

Câteodată e de-ajuns doar să facem ceva.

Să încercăm, să ne străduim, să înțelegem!

Și să mergem la vot!

E primul pas și cel mai important de a ne simți pământul sub picioare.

Și a arunca naibii sârma păcătoasă!