Când invidia naşte monştri. Cum explică psihologii acest sentiment pe care fiecare dintre noi l-a simţit o dată în viaţă

Potrivit psihologului clujean există două tipuri de invidii: una „bună” şi una „rea”.

„Există două tipuri de invidii: invidie sănătoasă şi o invidie nesănătoasă, disfuncţională. Invidia simplu spus înseamnă că tu îţi doreşti ce are altul. Ai dori şi tu ceea ce are altul. Şi acum în funcţie de cum îţi formulezi această dorinţă poate să fie funcţională sau disfuncţională”, a spus Daniel David.

Totul porneşte de la modul în care „pui” problema, de modul în care gândeşti. Invidia funcţională este chiar utilă pentru oameni.

„Invidia este funcţională când îţi formulezi dorinţa în termeni flexibili, preferenţiali,  «îmi doresc», «mi-aş dori», «fac tot ce depinde de mine să am şi eu ce are X» şi cealaltă variantă disfuncţională când o formulezi în termeni rigizi, în termeni de «trebuie». Pe scurt spus invidia înseamnă că vreau şi eu ceva ce are altul sau ceva similar lucrurilor pe care le are altul, şi asta nu-i un lucru rău. Contează însă cum te proiectezi şi dacă ceea ce ceri şi ceea ce vrei este flexibil, atunci invidia este funcţională fiindcă te motivează, te ajută să lucrezi mai mult, să obţii mai mult. Dacă este însă în termeni de trebuie cu necesitate în termeni absolutişti atunci este disfuncţională. Şi şi atunci când ea este funcţională trebuie să ai grijă ca să-ţi doreşti ceva ce are şi altul, nu neaparat ceva ce are altul. Altfel spus să respecţi dreptul altuia atunci când tânjeşti sau vrei să te focalizezi pe lucrurile pe care le are el”, a explicat Daniel David.

Are invidia „limite”? Unde trebuie să ne oprim?

Totul are însă o limită, inclusiv invidia. În cazul în care „forţezi” anumite bariere, lucrurile pot scăpa de sub control, iar sănătatea omului are cel mai mult de suferit în acest fel.

„Invidia este utilă până la punctul în care nu afectezi drepturile altora şi nu-ţi afectezi ţie sănătatea psihologică. Asta înseamnă că trebuie două lucruri. Să nu formulezi dorinţa în termeni absolutişi de trebuie şi mereu să fii atent să nu afectezi drepturile altora” a precizat Daniel David.

Educaţia – fundaţia ideală împotriva invidiei

Cum poate fi combătută invidia „rea”? Simplu. Prin educaţie, iar ulterior cu ajutorul regulilor pe care instituţiile la care muncim sau învăţăm trebuie să le elaboreze cât mai clar pentru a nu se propaga. Psihologul clujean a atras atenţia că invidia îi afectează atât pe cei care o pun în practică prin diverse acţiuni, cât şi asupra celor care se răsfrânge.

„Invidia disfuncţională poate fi combătută pe diverse niveluri. Depinde cum o vedem. Pe termen lung sigur prin educaţie. Trebuie să-i educăm pe copii să gândească preferenţial şi nu rigid. În diverse instituţii trebuie descurajată de la început din regulamentele interne. Invidia disfuncţională trebuie să fie descurajată şi chiar însoţită de o serie de disciplinări instituţionale, fiindcă ea poate să facă rău. Face rău şi asupra celuia se proiectează invidia, da îţi face rău şi ţie pentu că generează probleme emoţionale şi psihologice”, a spus Daniel David.

Oamenilor le este imposibil să recunoască faptul că sunt invidioşi, de aceea neagă cu vehemenţă acest fapt când sunt acuzaţi.

„Le este greu să recunoască că sunt invidioşi doar dacă invidia este disfuncţională. Dacă este funcţională nu este greu. Că oamenii spun că «aşa invidios sunt pe tine că ai obţinut asta şi mi-aş fi dorit-o şi eu», adică o invidie funcţională o poţi exprima fără probleme. Invidia disfuncţională se exprimă mai greu deoarece ea este asociată cu un complex de inferioritate şi cu un complex de vinovăţie. Deci o combinaţie între inseriozitate şi vinovăţie. Complexul de inferioritate dublat de o gândire rigidă absolutistă, astea sunt combinaţiile care determină această invidie.

Primul pas spre invidie...

Un indiciu cu care ne putem da seama dacă suntem sau nu invidioşi este aşa numitul complex de inferioritate. „Complexul de inferioritate îi poate motiva pe unii, pe cei care folosesc ceea ce noi numim compensare psihologică, dar cei mai mulţi nu folosesc compensarea psihologică. Şi atunci având complexul de inferioritate ei reuşesc să acopere diferenţa între ei şi ceilalţi afectându-i pe ceilalţi. Luându-le ce au ei”, a spus psihologul.

Cu toţii am văzut oameni care îţi lasă impresia că sunt foarte pricepuţi, că sunt foarte frumoşi sau că se pricep foarte bine la un domeniu anume, când de fapt, este fix pe dos. Acest mecanism are o explicaţie psihologică.

„Compensarea psihologică este un mecanism de apărare psihologică. Atunci când avem o părere proastă despre noi, de exemplu pot să spun că sunt inferior. Unii apelează la mecanisme de compensare care sunt de cele mai multe ori mecanisme inconştiente. Nu sunt mecanisme conştiente şi funcţionează automat prin care ajung să se iluzioneze că sunt foarte buni sau superiori. Se proiectează exact invers. De aceea se numeşte compensare. Acea idee că sunt superiori, sunt extraordinari, valoroşi, este de fapt o iluzie pozitivă care nu-i ajută şi care o să le creeze pe termen mediu şi lung o grămadă de probleme”, a conchis psihologul Daniel David.