Mărturia ULUITOARE a unui medic din Cluj: "Mă uit la o pacientă abandonată într-un pat şi am bănuiala sumbră că nu a dat şpagă"

Mărturia medicului, făcută pe blogul său, se numeşte "Garda"

Sunt de (z)gardă într-un oraş din Ardeal… Ştiu, îmi depăşesc competenţele profesionale, dar nu am ce să fac. Sunt cu foamea în gât, nu am nici un venit, trebuie să supravieţuiesc. Singura variantă e să fac gardă pe toată medicina internă, nu doar pe specialitatea mea. Aşa e în România: chiar dacă eşti specialist pe o anumită specialitate, din lipsă cruntă de doctori, poţi face gardă pe mai multe specialităţi. Nimănui nu-i pasă de competenţă şi de faptul că mi-o depăşesc. Trebuie acoperite gărzile – majoritatea medicilor au plecat deja afară – şi spitalele trebuie să-şi justifice existenţa…

Nu e un secret că sunt stresat la maxim. Ştiu că voi întâlni cazuri pe care poate le voi manageria mai prost decât un medic specialist în specialitatea respectivă, dar trebuie să supravieţuiesc… mi-e foame… Şi apoi, mă bazez pe faptul că în Franţa, orice medic e în primul rând medic generalist, deci capabil să facă faţă la urgenţele obişnuite… De ce ar fi atât de dificil în România? Dar tot eu mă gândesc: acolo eşti de gardă pe specialitatea ta, aici sunt de gardă pe un întreg spital şi pe toate specialităţile. Şi dacă tot umblă zvonul că la un spital vecin au ajuns să facă de gardă stomatologii pe medicina internă, din lipsa de doctori, ma gandesc că mă voi descurca şi eu…

Nu apuc să mă dezmeticesc bine şi sunt chemat de urgenţă: stop cardiac pe o secţie. Când intru în salon, senzaţia de trecere a timpului se încetineşte, suficient cât să fac o radiografie a întregii situaţii. Într-un pat, direct pe pat, nişte asistente fac deja manevrele de resuscitare pe un pacient. Ceva nu e in regulă… ce caută în pat? Urlu la asistente să tragă pacientul din pat direct pe jos. Echipa se şochează. O asistentă îmi spune că se vor murdări cearşafurile dacă punem pacientul pe jos. Mă uit la ea pentru o clipă, iar ea continuă cu „e frig pe jos”. Nu am timp de explicaţii, aşa că iau un capăt de cearşaf şi trag singur pacientul pe jos, ajutat de o altă infirmieră. O scurtă inspecţie îmi arată că pacientul e cu pupilele dilatate. Prin minte îmi trece faptul că e mort de multişor, doar că acum a fost descoperit că nu mai sufla… Încep compresiile pe piept pentru a reporni inima, în timp ce de undeva apare un balon pentru respiraţii.

Pentru cei care nu sunt medici, şi pentru cei care sunt şi au trecut prin celebra şcoală medicală românească, precizez că manevrele de resuscitare se fac întotdeauna pe un plan dur. A face resuscitarea în pat este o prostie, pentru că nu sunt eficiente compresiunile pe inimă; nu faci altceva decât să sari în sus şi în jos cu pacientul, ajutat de arcurile patului. În timpul unei partide de sex, acest lucru este dezirabil, asigurând o penetrare cât mai adâncă de fiecare dată când arcurile se detensionează, şi eventual provocând un orgasm considerabil, dar pentru a salva o viaţă e nevoie fie de un plan dur pus în spatele pacientului aflat în pat, fie trebuie făcută resuscitarea direct pe jos. Tărgile pliante pe care le vedeţi în salvări sunt toate prevăzute cu un plan dur pentru a resuscita şi în timp ce pacientul este dus spre spital.

Am început să transpir deja. Resuscitarea este un efort fizic considerabil. Număr 30 de compresiuni pe piept cu voce tare, după care fac o pauză în care un asistent insuflă de 2 ori aer cu balonul pe nasul şi gura pacientului. Observ cu coada ochiului că balonul nu e ţinut etanş cu mâna de asistent, astfel că tot aerul iese pe lângă pâlnia aparatului şi mai nimic ajunge în plămâni, dar „merge şi aşa”. Prin gând îmi trece că, pacientul fiind cu midriază (pupilele dilatate) de fapt eu fac resuscitarea unui cadavru, dar pacienţii din jur se uită şi „dă bine” să arătăm că ne pasă, aşa că tot exerciţiul continuă până mă epuizez.

S-a scurs deja mult timp şi un asistent mi-a luat locul la compresiunile cardiace. Am făcut deja injecţia cu adrenalină şi am chemat Smurd-ul. Peste întreaga încăpere s-a lăsat liniştea, cu excepţia gâfâitului asistentului care face resuscitarea. Ceva nu e în regulă. Ştiu. Urlu la asistent să numere cu voce tare. Parcă e prima dată când face o resuscitare, nu ştie, pentru numele lui Dumnezeu, că se numără până la 30 cu voce tare ca să ştie cel cu balonul când să umfle plămânii!?! La resuscitare se numără permanent cu voce tare! Sunt pe terapie intensivă şi îmi dau seama că asistenţii nu ştiu nimic. Un alt gând îmi spune că aici totul s-a făcut de mântuială până am venit eu, din alt judeţ, să le stric feng-shui-ul…

Soseşte Smurd-ul care preia resuscitarea. Mă relaxez. Salvaristul face compresiile degajat încă aproape jumătate de oră. Are muşchii antrenaţi. Toată lumea ştie că nu se mai poate face nimic, dar „lejea-i leje”. Apoi medicul de pe ambulanţă mă întreabă dacă să se oprească. Mă uit interogativ la el, pentru că decizia îi aparţine, pentru că totuşi el e medicul de urgenţă. Îl simt nesigur. Convenim amândoi să pronunţăm decesul, pentru a scurta momentul penibil. Toată lumea din salon, inclusiv cadavrul, răsuflă uşuraţi.

Consulturile şi internările curg… E o gardă în care nu voi dormi… Mă critic în minte pentru alegerea de a fi vrut să fac gărzi… Mă descurc, dar îmi dau seama că nu am cu cine să lucrez – asistenţii de pe toate secţiile fiindu-mi ostili fără să mă cunoască şi ne-având reflexele necesare – şi nici nu am cu ce să lucrez – sunt înarmat doar cu un stetoscop şi un tensiometru, fără laborator accesibil, fără posibilitatea de a face radiografii, fără a putea să dau o singură pastilă din aparatul de urgenţă (dulapul cu medicamente de urgenţă) pentru pacienţii veniţi din exterior şi care nu necesită internare (am dreptul să dau medicamente doar la cei pe care îi voi interna).

Sunt sunat pentru o pacientă care „se simte rău”. Găsesc o bătrână cu pneumonie care abia mai respiră. O consult, plămânii sunt „încărcaţi”, are nevoie de tratament. Mi se prezintă o foaie de observaţie goală, care nu are decât un şir de diagnostice. Pacienta e de mai multe zile internată dar nimeni nu s-a sinchisit să completeze istoricul ei sau rezultatul consultului de la internare. Am în faţă o necunoscută. Legea spune că foaia se completează în primele 24 de ore dar pacienta e de mai multe zile internată. Probabil un caz cunoscut de medicul de pe secţia respectivă, dar nu şi de mine care sunt medic exterior. În disperare de cauză, mă uit la foaia de evoluţie, unde se scrie de obicei tratamentul. Nu e nimic scris. Urlu la asistente să îmi dea planul de tratament şi descoperim îimpreună, cu oarecare stupoare, că pacienta nu are tratament. A fost internată, i s-au pus câteva diagnostice, după care a fost paraşutată într-un pat şi… au uitat de ea… Pot înţelege că medicul prea ocupat cu altele a uitat de o pacientă (deşi pare absurd), dar nici asistentele nu i-au spus (fiind o echipă) că există o pacientă fără tratament?! Se pare ca nu. Mai am bănuiala sumbră că pacienta nu a dat şpagă şi atunci a fost „trecută cu vederea”, dar îmi păstrez bănuiala pentru mine.

Pneumonia are nevoie de tratament antibiotic. Întreb asistentele ce antibiotice avem pe secţie, pentru a face o selecţie, anume ce antibiotic este mai potrivit pentru pneumonie. Aflu că există un singur antibiotic; altceva nu există. Îl dau pe acela, cu inima strânsă, ştiind că provoacă insuficienţă renală şi nu ştiu cum sta pacienta cu rinichii pentru că nu are nimic scris în documente şi nu are analizele facute. Întreb asistenta dacă au un medicament pentru a elibera căile respiratorii, un expectorant. Asistenta îmi zâmbeşte amar: spitalul nu are nimic pentru expectoraţie. Îmi vine în minte tehnica din strămoşi cu sarea încălzită care se pune pe piept pentru ca „să se rupă din gât” şi să se faciliteze expectoraţia, dar mă abţin. Pun pacienta pe oxigen şi îi cresc un pic confortul… Şi înalţ o rugăciune către Divinitate să nu păţească ceva…

Nu reuşesc să mă adun că sunt chemat pe altă secţie. Altă gripă cu febră. Întreb cât de mare e febra şi asistenta nu ştie. Îi spun să îi pună termometrul pe tonul cu care te adresezi unui cretin. Asistenta, jenată, îmi spune că pe secţia lor nu au termometru, şi va trebui să meargă pe altă secţie, la câteva minute distanţă, pentru a împrumuta de acolo un termometru. Am un moment de „asta nu mi se întâmplă mie, nu-i aşa?! asta nu e real!” Nu mai aştept pentru că sunt iar sunat pentru un nou stop cardiac ce se va lăsa cu un alt deces. Prescriu ceva pentru febră şi fug către secţia unde mă aşteaptă noi exercitţi fizice, posibil începute deja, din nou, în pat…

Sunt în România anului 2017.

Cine este Cezar Danilevici

Pe blogul personal, Cezar Danilevici zice că este medic psihiatru.

Spune că a terminat Facultatea de medicină generală la UMF Cluj, apoi a lucrat o perioadă în Bucureşti ca rezident în cercetare pe farmacologie clinică, în cadrul UMF Bucureşti. A revenit în Cluj-Napoca, unde a devenit medic specialist psihiatru în cadrul Catedrei de Psihiatrie din UMF Cluj.

Danilevici susţine că a lucrat de două ori în străinătate în zona oraşului Strasbourg, în spitalele Centre Hospitalier de Rouffach şi Centre Hospitalier de Sarreguemines.